Același film, păreri diferite: Once upon a time in… Hollywood

Poate alții îi vor găsi fermecător, dar pe mine nu m-a atins atât de mult. Fiind prea tânăr pentru a prinde acea perioada, nu m-a lovit nostalgia prea rău, deși este clar că filmul marșează foarte mult pe acest aspect pentru că se folosește de multe nume celebre de personalități din acea vreme din lumea filmului precum Bruce Lee sau Roman Polanski.

În schimb Once upon a time in Hollywood impresionează prin alte elemente, pe lângă dialogul delicios pe alocuri, avem parte de-o distribuție de senzație, o imagine superbă ce recrează atmosfera acelei perioade, o actorie excelentă, destulă comedie reușită și niscai violență exacerbată.

În timp ce evenimentele reale sunt de un dramatism inegalabil, filmul lui Tarantino e mai degrabă o comedie satirică la adresa stilului de viață hollywoodian de la finalul anilor ’60. Abstract în mare măsură, amuzant aproape în permanență și foarte bine scris, Once Upon a Time in Hollywood e genul ăla de film față de care trebuie să te gândești puțin dacă urmează să-l consideri o capodoperă sau o mizerie. Dar, în ciuda faptului că e diferit față de orice alt proiect al lui Tarantino de până acum, cred că și pariul ăsta, penultimul pe o listă de zece, s-a dovedit a fi unul câștigător.

În stilul său postmodern, Tarantino amestecă relaxat fapte autentice cu întâmplări inventate, personaje reale cu personaje fictive, completate de un final contrafactual.

Rezultă un film-colaj imprevizibil din care răzbate plăcerea cineastului american, vizibilă în meticulozitatea cu care construieşte fiecare cadru, de a face portretul foarte personal al unei epoci care i-a alimentat imaginaţia.

Al nouălea film a lui Tarantino este fără îndoială și cel mai matur film pe care l-a făcut acesta. Once Upon a Time … in Hollywood este în sinea sa o scrisoare de dragoste din partea lui Tarantino – obsedatul de filme, fanul number 1 a tot ce înseamnă cultură pop – față de o perioadă specială a industriei cu care acesta a crescut. El a crescut vizionând aceste filme, urmărind acești oameni și poveștile lor, așa că varianta acestora prezentată în OUATIH este una pur personală, așa cum și-o amintește el, feerică pe alocuri, situată undeva la limita fantasticului și a realității.

Filmului îi mai lipseşte ceva. Tăria unui subiect nediscutat (Hollywood-ul personal e mult mai prezent pe ecran decît situaţia Tate/Polanski/Manson – mai degrabă un pretext pentru exerciţiul actual, iar despre Hollywod sînt filme importante, de la Billy Wilder la David Lynch) şi nevoia unei îndreptări istorice, nevoia prezentă de a repara o injustiţie umană de proporţii – cum e Holocaustul (Inglourious Basterds) şi sclavia în SUA (Django Unchained), ceea ce nu e cazul în relatarea de faţă. De mai multe ori în timpul vizionării m-am gîndit la Sofia Coppola. Probabil că dacă scenariul era pus pe ecran de ea, era mai bine şi pentru Tarantino.

Am observat, la premieră, cum 9 persoane au plecat din sală undeva pe la jumătatea filmului, iar alţii au comentat la sfârşit că “Finalul a salvat filmul”. Consider că multă lume nu a înţeles despre ce este vorba sau nu a gustat acest stil de film, iar finalul nu “a salvat filmul” pentru că nu avea nevoie de acel act, de acea scenă, cât de bună şi gratuită ar fi fost, să îl salveze. Tot filmul şi-a justificat singur existenţa prin simplu fapt că a adus în ochiul public o perioadă despre care nu prea se mai vorbeşte. Evident cu accentul Tarantino. Va reprezenta asta o problemă atât la noi în ţară cât şi probabil în afară, deoarece multă lumea nu va înţelege, din motive precum lipsa unei acţiuni anume sau necunoştinţă despre cazul “Crimelor Tate” ca să aibă un context istoric de la care să pornească şi să înţeleagă cu ce se joacă de fapt Tarantino în această peliculă şi ce reprezintă de fapt, esenţa Hollywood-ului. Toată lumea a văzut Kill Bill şi Django şi se aşteaptă la mult sânge, acţiune şi violenţă pentru că asta este trademark-ul Tarantino însă nu este adevărat, alea sunt doar elemente adoptate de el pentru a omagia lucruri cu care a crescut, filme pe care le-a văzut şi ce îi place. Şi din ce am putut observa în filmul ăsta, este că, în ciuda faptului că după următorul film pe care îl va face vrea să se retragă, îi place Hollywood-ul. Nu ştiu încă sigur dacă Hollywoodul fizic, cel prezent sau cel trecut însă tot ce pot să spun este că Once Upon A Time In… Hollywood nu va fi pentru toată lumea. Şi asta poate este un lucru bun.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Titlul este el însuşi un elogiu, inspirat din titlurile unuia dintre regizorii italieni preferaţi ai lui Tarantino, Sergio Leone: ar putea fi o trimitere la Once Upon a Time in the West (1968) sau la Once Upon a Time in America (1984). Înclin să cred că numele filmului e ales totuşi mai degrabă în legătură cu westernul celebru cu Charles Bronson, Henry Fonda şi Claudia Cardinale, pentru că s-a lansat înainte de momentul în care Tarantino îşi plasează acţiunea filmului şi pentru că tot cu elemente de western îşi construieşte povestea. A fost odată la… Hollywood este viaţă îngemănată cu ficţiune, poveste reală-imaginară trăită de trei personaje reale-fictive în 1969. De ce 1969? Nu este doar anul în care omul a păşit pe Lună sau în care au fost la Woodstock cele „trei zile de muzică şi pace” care au schimbat definitiv percepţia despre lume şi artă; societatea americană a fost şocată acum exact 50 de ani, în august 1969, şi de un incident sîngeros de care se leagă, istoric vorbind, declinul exuberantei perioade flower-power: uciderea sîngeroasă a graţioasei soţii a lui Roman Polanski, actriţa Sharon Tate, de către patru membri ai „familiei” Manson. Ca să înţelegi un pic cadrul temporal în care îşi plasează Quentin Tarantino cel mai recent film, este necesară această contextualizare. Altfel, e destul de dificil să pricepi descrierea pe care o face „familiei” de hipioţi adunaţi în jurul criminalului Charles Manson şi mai ales de ce a optat pentru acest moment istoric, şi nu altul, ca să spună o poveste despre cinema. Iniţial, Tarantino a avut în minte ca subiect pentru Once Upon a Time… doar portretizarea unei situaţii din epoca de aur de la Hollywood şi dorea să descrie lumea în care se învîrteau actorii. El povesteşte într-un interviu că i s-a întîmplat de-adevăratelea să observe pe un platou de filmare relaţia dintre un actor şi dublura lui, iar situaţia i s-a părut demnă de a fi transformată într-un film. A luat aşadar acest punct de plecare şi a construit în jurul lui. Ca un păianjen ce îşi ţese neobosit pînza, tot gîndindu-se vreme de cinci ani la sîmburele care a generat scenariul, Quentin Tarantino a împletit o construcţie ce poate fi considerată o reverenţă făcută unui anumit stil de cinema, unul care a apus demult şi care captiva, căci era însăşi definiţia entertainment-ului acelor glorioşi ani ’60.

Daca povestea este una interesanta in unele momente, cu numeroase referinte catre viata anilor 60′, sunt cateva aspecte ce merita discutate mult timp despre acest film. In primul rand, filmele lui Tarantino sunt cat se poate de naturale, fara prea mult CGI. Pentru acest film, echipa de productie a transformat un intreg bulevard in stilul acelor ani, doar pentru a filma cateva secvente de film. Intr-adevar, scenele in care ne este prezentat bulevardul Hollywood sau alte strazi adiacente sunt impresionante, atat ca modalitate de filmare in masina, cat si ca aspect general.