Blogosfera cinefilă: 12 – 18 august 2019

Bună dimineața! Blogosfera cinefilă ne-a tratat săptămâna trecută cu numeroare titluri fascinante, unele mai bune, altele mai puțin bune, însă un lucru este clar: filmele reușesc mereu să ne trezească emoții și trairi, reușesc mereu să ne ajute să înțelegem aspecte ale vieții și, nu de puține ori, putem vedea filmele ca pe o poartă către o lume nouă sau un tratament. Iată ce au scris bloggerii și jurnaliștii critici de film zilele astea despre filme.

Sebastian M. Ceolca a alcătuit pe Film Si o listă cu 6 filme supraapreciate din 2019, până în acest moment

Filme anuale, altminteri medii – ca să nu spun mediocre –, a căror „valoare” (mai mult sau mai puțin între ghilimele) ridică destul de multe probleme, ajung adesea să domine în preferințele unor critici și printre rîndurile unor cinefili rafinați. Nu de puține ori li se acordă foarte mult credit, drept pentru care sînt discutate pe toate căile; uneori suscită discuții aprinse și/sau provoacă datul-ochilor-peste-cap. Din varii motive, unele ținînd strict de agende care stau în slujba vreunei case de producții sau a vreunui distribuitor, cronicile tind să supraestimeze anumite filme – și nu mă refer doar la cronica de film românească. Acest fenomen al supraevaluarii mai apare, uneori inconștient, și din tendința de a face parte din ceva general acceptat anterior. Altfel spus, dacă majoritatatea a plăcut un film, e musai să te alături ei. Fără să fiu neaparat cineva care adoptă (întotdeauna!) un punct de vedere critic diferit față de cel al majorității, acestor șase filme consider că li s-a acordat o atenție mult prea favorabilă, în presa cinematografică de la noi și de aiurea.  

Angela Alexandru analizează pe CineAmator filmul ,,Povestea incredibilă a lui Enzo”/ ,,The Art of Racing in the Rain”

Filmul reda o poveste de viata a unui pilot de curse, existenta vazuta prin perspectiva cainelui sau, martor tacut si prezent in cele mai importante momente ale barbatului. Prin relatia profunda legata de stapanul sau, Enzo reuseste sa surprinda cu naivitate ce este conditia umana si observa, prin analogii de curse de Formula 1, reteta care iti trebuie pentru a calatorii prin viata. De altfel, scenele auto si aplicabilitatea lor in filosofii de viata sunt printre cele mai interesante. Fara sa fie exagerate, acestea capata sens mai ales in actul final cand asistam la un deznodamant pentru care suntem pregatiti inca din primele minute („one more lap”).

Și Emil Călinescu a recenzat filmul pe CinEmil

Si nu, Povestea incredibila a lui Enzo – The Art of Racing in the Rain nu este un film clasic despre un caine/caini. Cainele povestitor este doar un pretext, un artificiu cinematografic. Filmul Povestea incredibila a lui Enzo – The Art of Racing in the Rain este despre cu totul altceva, cainele fiind doar o modalitate prin care drama familiei prezentata, de fapt, in film, este atenuata. O drama lacrimogena devine, de fapt, o drama relativ simpatica.

Povestea incredibila a lui Enzo – The Art of Racing in the Rain este un film surprinzator de bun, care a fost apreciat pana si de un insensibil ca mine. Putea fi si mai bun, are si multe defecte, pe care insa va las sa le descoperiti singuri.

Ștefania Stoica analizează pe Pălărisme în paralel cartea și filmul ,,Povestea incredibilă a lui Enzo”/ ,,The Art of Racing in the Rain”

Contrar așteptărilor, filmul nu s-a axat pe scene exagerat de dramatice pentru a obține o reacție din partea publicului. La limita dintre comic și tragic, Povestea incredibilă a lui Enzo surprinde fragilitatea vieții umane, efemeră și nedreaptă, prin ochii celui mai bun prieten al omului, un câine filosof pasionat de curse de mașini, dependent de televizor, plimbări în parc și jocuri ce implică șosete murdare, un detectiv iscusit și un cinefil devotat (Al Pacino este unul din actorii lui preferați și nu doar pentru excelenta interpretare din După-amiază de câine / Dog Day Afternoon).

Cristian Mihalea scrie și el despre filmul ,,Povestea incredibilă a lui Enzo”/ ,,The Art of Racing in the Rain”

Pelicula îți atrage atenția atât prin poveste cât și prin interpretările actorilor. Milo Ventimiglia și Amanda Seyfried își interpretează rolurile fără reproș și reușesc să transmită propria emoție către public. De asemenea, vocea aleasă pentru Enzo este exact cea care trebuie, reușind să stârnească plânsul și emoția spectatorului doar prin cuvintele rostite.

Once upon a time in Hollywood este recenzat de NiPeMi într-un stil surprinzător de calm

Poate alții îi vor găsi fermecător, dar pe mine nu m-a atins atât de mult. Fiind prea tânăr pentru a prinde acea perioada, nu m-a lovit nostalgia prea rău, deși este clar că filmul marșează foarte mult pe acest aspect pentru că se folosește de multe nume celebre de personalități din acea vreme din lumea filmului precum Bruce Lee sau Roman Polanski.

În schimb Once upon a time in Hollywood impresionează prin alte elemente, pe lângă dialogul delicios pe alocuri, avem parte de-o distribuție de senzație, o imagine superbă ce recrează atmosfera acelei perioade, o actorie excelentă, destulă comedie reușită și niscai violență exacerbată.

Alexandru Ion a văzut și el Once upon a time in Hollywood și a scris despre el pe Malaezu

În timp ce evenimentele reale sunt de un dramatism inegalabil, filmul lui Tarantino e mai degrabă o comedie satirică la adresa stilului de viață hollywoodian de la finalul anilor ’60. Abstract în mare măsură, amuzant aproape în permanență și foarte bine scris, Once Upon a Time in Hollywood e genul ăla de film față de care trebuie să te gândești puțin dacă urmează să-l consideri o capodoperă sau o mizerie. Dar, în ciuda faptului că e diferit față de orice alt proiect al lui Tarantino de până acum, cred că și pariul ăsta, penultimul pe o listă de zece, s-a dovedit a fi unul câștigător.

Ionuţ Mareş de la Ziarul Metropolis îl consideră uşor melancolic pe Tarantino în realizarea penultimului său film.

În stilul său postmodern, Tarantino amestecă relaxat fapte autentice cu întâmplări inventate, personaje reale cu personaje fictive, completate de un final contrafactual.

Rezultă un film-colaj imprevizibil din care răzbate plăcerea cineastului american, vizibilă în meticulozitatea cu care construieşte fiecare cadru, de a face portretul foarte personal al unei epoci care i-a alimentat imaginaţia.

Diana Ducă a fost surprinsă de filmul Good Boys

Cu siguranta stii filmele acelea pe care le condamni din prima judecand dupa trailer. Ultimele optiuni atunci cand vrei sa alegi urmatorul film pe care vrei sa-l vezi. Asa este si Good Boys, o comedie care desi are ca protagonisti niste copii si multe lucruri total nepotrivite pentru ei, te surprinde placut odata ce ajungi in fata marelui ecran si care cu siguranta iti face ziua mai frumoasa.

Și Cristian Mihalea s-a distrat la filmul Bad Boys

Pot spune că am râs în hohote la această comedie. Situațiile jenante, comportamentul și deciziile copiilor, dar și multe altele reușesc să stârnească râsul spectatorului de nenumărate ori. Este un amalgam de decizii proaste pe care băieții le iau și care transformă o zi obișnuită din viața unui elev într-o comedie de zile mari.

Și NiPeMi s-a distrat la film, însă a fost destul de confuz cu privire la el

Nu am înțeles, totuși, cui se adresează filmul, cei de-o vârstă cu protagoniștii nu au voie la film, deși perioada lor pre-adolescentină este subiectul peliculei, iar cei adulți nu știu cât de impresionați vor fi de acest film pentru că pe vremurile noastre, când dacii se băteau cu romanii, din moși strămoși, nu am avut parte de asemenea aventuri și nu ne regăsim în ele decât până la un anumit punct. Ăștia care ne-am schimbat buletinul de măcar 2 ori ne jucam cu cornete, cu lișii, cu Țară țară vrem ostași, nu cu dildo-uri și mărgele anale.

Raftul cu filme analizează filmul Searching cu John Cho în rolul principal.

Filmul Searching este surprinzător mai bun decât mă așteptam să fie. Avem în față o dramă, un thriller despre dispariția neașteptată a unei adolescente. Poveste tristă în familie, fata dispare, poliția este anunțată, tatăl încearcă să ajute așa cum poate, fata este găsită sau nu. Este o poveste oarecum clasică, iar cel mai bun exemplu de realizare care îmi vine acum în minte este pelicula „Gone Girl”.

Marius Oliviu scrie pe Ce filme văd despre filmul The Greatest Showman

Din păcate, sunt destule momente în care spectatorul are dubii că, acum două sute de ani, lucrurile stăteau chiar așa cum apar azi pe ecran. În realitate, spectacolul său a fost considerat multă vreme controversat deoarece exploata curiozitatea voyeuristică a lumii occidentale despre colonii. Însă filmul este entertainment chiar și când ți se pare fals (prin problemele de corectitudine politică pe care le pune în scenă), ceea ce se întâmplă mare parte din timp.

Tudor Costin Sicomas recenzează pe Filme-Cărți filmul Melancholia regizat de Lars von Trier

Intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant – iată noţiuni care îi par străine lui Lars von Trier. De fapt, Melancholia nu are o acţiune propriu-zisă, nu are un fir narativ desfăşurat într-un mod coerent şi logic pentru că nu aceasta a fost intenţia sa. Pornind de la iminenţa unui eveniment catastrofal la care este expusă Terra (ciocnirea planetei noastre de o alta, cu mult mai mare, denumită Melancholia) şi care este anunţat chiar de la început, renunţându-se la elementul-surpriză atâ de obişnuit în filmele-catastrofă, regizorul ţese pânza sentimentelor şi trăirilor extreme ale oamenilor puşi faţă în faţă cu o asemenea veste. Mergând chiar dincolo de acest strat şi pătrunzând în esenţa metafizică a creaţiei, planeta Melancholia, cea care va înghiţi Pământul, nu este altceva decât însăşi starea de depresie, din care omul cu greu mai poate ieşi la suprafaţă, iar Terra este întruchiparea feminină umană.

Adrian Solomon scrie pe Filme Recomandate o cronică a filmului asiatic Parasite

Filmul are propriul său ritm, și chiar dacă se mișcă mai încet în prima jumătate, nu simți mai deloc acest lucru, fiind prea preocupat să studiezi atent personajele complexe interpretate de niște actori excelenți, în frunte cu veteranul Song Kang-ho care este senzațional în această a patra colaborare cu Bong Joon-ho, care este parcă surclasat de mai tânărul Choi Woo-shik (cunoscut dintr-un rol secundar din celebrul Train to Busan). Dar odată ce suspansul se va înteți, o să vei rămâne țintuit pe scaun până la scenele de final.

NiPeMi continuă tp AFI 100 cu locul 067 – Who`s afraid of Virginia Woolf?

Dar la un moment dat s-a produs declicul și mi-am dat seama de profunzimea dialogurilor, că dincolo de acele cuvinte abjecte cu care cei patru se bombardează reciproc într-un război lingvistic inutil, se ascund drame inimaginabile.

Mi-a fost greu să urmăresc Who`s afraid of Virginia Woolf? până la final tocmai pentru că mi se părea a fi o porcărie imensă dar acum, după ce m-am sacrificat și am stat până la capăt, simt că mâna stângă vrea să bată-n tastatură cuvinte care să demoleze filmul și mâna dreapta vrea să facă fix opusul.

Iuliam Fira concluzionează că arta cinematografică este și va rămâne întotdeauna o metodă de studiu psihologic, o cinematografie clinică

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Escort Mersin

«

www.ankaraup.com

«

eskişehir eskort

«

olgun

«

escort adana

«

adanaescortselen.com

«

eskort bayan

«

www.adanaescortlinda.com

«
Wordpress Temaları