Blogosfera cinefilă: 13 – 19 mai 2019

Bună dimineața! Am avut parte de o săptămână aglomerată din punct de vedere cinefil care a venit cu recenzii la o plaja destul de largă de filme.

Nicky Larson este personajul comic cel mai discutat săpătămâna trecută:

NiPeMi este foarte mulțumit de film:

Scenariul este absolut superb, diversitatea dumelor este cu adevărat de aplaudat, chiar dacă unele sunt previzibile și le aștepți, efectul lor nu se pierde.Plus de asta, ele sunt elevate și de coloana sonoră care se folosește de niște melodii celebre perfect alese în momente cheie care augmentează ilaritatea glumelor.Și pe lângă comedie, Nicky Larson face de râs multe filme de acțiune pentru că are câteva secvențe palpitante, nu exagerat de spectaculoase, că nu le-a permis bugetul și nici nu era ăsta scopul filmului, dar destul de ingenioase care m-au impresionat.Atenția la detalii este iarăși de lădaut, sunt elemente minore presărate când și când despre care crezi că nu au importanță, dar vor juca un rol esențial mai târziu, încât am rămas surprins la cât de migăloși au fost scenariștii.Am molfăit o zi întreagă dacă să îndrăznesc să fac ceea ce voi face dar cum comedia este cel mai subiectiv gen de filme, puteți da cu pietre reale sau filozofale în mine, nu este filmul vreo capodoperă de povestit nepoților, dar nici nu mă aștept la așa ceva de la o comedie, ci doar să mă facă să râd, și aici am râs sau zâmbit aproape non-stop așa că da, dragilor, voi face nefăcutul și îi dau 10.

Iosif Prodan de la FilmSI analizează și el povestea:

OK, probabil un mesaj de genul ăsta funcționează subtil în mintea unor spectatori nu foarte în vîrstă și e în regulă, e totuși un film de larg consum, nu foarte vulgar cît să stîrnească dezgust, nici foarte violent cît să rateze un rating mai generos și de un erotism mai degrabă comic decît senzual. Altfel, gag-urile sînt cele clasice pe care le știm încă de la frații Marx, iar lucruri noi sau surprinzătoare, cinematografic vorbind, nu reușim să vedem.

Iar John Wick  este cel mai discutat personaj de acțiune al săptămânii proaspăt încheiate.

Diana Duca a scris despre filmul John Wick  3

Ca sa-i dau Keanu-lui ce-i al Keanu-ului: omul te atrage. Pe ici pe colo, chiar aduce a Matrix, in tinuta lui all black si cu miscarile lui ce sfideaza fizica. In plus, il ajuta scenografia, intotdeauna spectaculoasa (mai ales in scenele din Maroc) dar si muzica, perfect aleasa pentru a intensifica starea de suspans. Dar chiar si asa, nu l-as pune in topul rubricii mele de filme de actiune.

NiPeMi apreciază și el filmul

Nu am fost un fan foarte mare al primului film, dar al doilea mi-a plăcut mai mult și Parabellum a trecut pe locul 1 în topul filmelor cu John Wick.

Acțiunea este una cu adevărat excepțională și incredibil de diversă, nicio scenă de cafteală nu se repetă, fiecare are particularitatea ei, stilul propriu de luptă și arme diferite, arătând că John Wick are o versatilitate nemaipomenită ce îl face un inamic aproape invincibil, chiar și când nu se află la o capacitate fizică maximă, așa cum este pe parcursul acestui film.

Radu Bordei de la IGN este de părere că actorulKeanu Reeves s-a născut pentru rolul ăsta

Keanu Reeves s-a născut pentru rolul ăsta. Nu doar pentru dedicația cu care abordează scenele de acțiune si aspectele fizice, dar și pentru intensitatea pe care o conferă personajului. John Wick nu zâmbește în niciunul din cele trei filme, îl vedem fericit doar prin pozele care îi amintesc de o viață care a devenit pentru el doar o amintire, singurul motiv de a trăi.

Adrian Solomon de la Filme recomandate ajunge la concluzia că John Wick: Chapter 3 – Parabellum este un film musai pentru fanii filmelor de acțiune:

Povestea acestui terț capitol pornește exact din minutul unde ne-a lăsat ultima parte, și anume John Wick pe cale să fie excomunicat din lumea asasinilor. Acesta pornește în căutarea unui refugiu, dar numărul celor care-i bat la ușă se înmulțește pe măsură ce timpul trece, asigurând astfel un început exploziv de film, cu o scenă viscerală de acțiune prelungită. Și astfel de scene vor fi multe, filmul reluând acel balet grațios și brutal cu care ne-a delectat primele două părți, ba parcă acesta devenind și mai sângeros și mai explicit

Raluca Garbea de la StarFilme apreciază parte de poveste a filmului:

Franciza de faţă se remarcă nu numai prin scenele de luptă şi acţiune, ci şi prin construirea unei lumi secrete a asasinilor. Această lume bizară a asasinilor este condusă de un set de reguli stricte, iar, cu fiecare film în parte, aflăm mai multe informaţii despre cum funcţionează lumea secretă a agenților antrenaţi şi plătiţi să ucidă.

Brothers Reviews speră la o continuare a francizei:

2 ore si 10 minute de actiune totala, un ritm excelent si o dezvoltare mai mare a acestei lumi a asasinilor. John Wick poate fi consierat in acest moment filmul de actiune al anului, dar si al momentului. Pare greu de crezut daca un viitor film al anului sa se poata ridica la nivelul acesta. Fiind al treilea film din serie, John Wick reuseste sa le depaseasca pe amandoua, atat ca drama, actiune si poveste. Un lucru rar intalnit in ultima vreme, ca al treilea film sa fie chiar si cel mai bun din serie. Se pastreaza aceeasi idee a filmului, exista cateva imbunatari, iar finalul stabileste o noua continuare. Acelasi lucru s-a intamplat in partea a doua si se intampla si in Parabellum.

Cătălin Bălău de la MovieNews găsește interesantă și porția de amuzament din scenele de lupte ale filmului.

Spre deosebire de precedentele capitole, luptele sunt mai diverse, violente, amuzante pe alocuri, îndrăznețe, și creative, John fiind nevoit mereu să improvizeze, folosindu-se de ce găsește în jurul său, și pentru că nimic nu pare a fi planificat, sunt câteva aspecte ce clasează acest capitol peste celelalte. Fiindcă de această dată inamicul este pregătit pentru așa ceva, adversarii sunt mai greu de eliminat, de multe ori punându-l pe John într-o situație dificilă și pe spectator să tresară de pe scaun din când în când. Și cu ajutorul unei coloane sonore decentă filmul oferă o adevărată simfonie de mișcări și lupte.

Anca Rusu de la FilmSI are o altă abordare și alege să vorbească despre cele mai bune filme ale lui Keanu Reeves.

Keanu Reeves este unul dintre cei mai iubiţi actori de la Hollywood. De-a lungul unei cariere de 35 ani, Keanu a jucat în filme de acţiune, drame, comedii şi producţii romantice, însă cel mai important lucru este că fiecare film în care a ales să joace are un mesaj frumos ambalat pentru public.

Odată cu lansarea în cinematografe a peliculei „John Wick Chapter 3: Parabellum”, este timpul să trecem în revistă cele mai bune filme cu Keanu Reeves.

Simona Cosma de la Ce filme văd scrie o recenzie a filmului The Professor and the Madman

Poate pe alocuri dezlânat și nefinisat, cu dese fracturi în dialog și în coerența scenelor, care te lasă uneori cu senzația că regizorul nu prea știe ce vrea, filmul are, după părerea mea, cel puțin șansa Oscarului pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru Sean Penn.

Raluca Garbea de la StarFilme s-a distrat la The Hustle/Ticăloasele:

Filmul este o comedie mai puţin reuşită decât mă aşteptam, în mare parte din cauza unui scenariu destul de slab.

Primele 30 sau 40 de minute ale peliculei The Hustle oferă publicului exact ceea ce promite, căci Josephine şi Penny, personajele interpretate de Anne Hathaway şi Rebel Wilson, apelează la o serie de modalităţi neobişnuite şi comice cu ajutorul cărora fură banii de la ţintele lor, bărbaţi bogaţi. Din păcate, The Hustle nu poate să menţină nivelul, iar, după aproximativ jumătate de oră, totul pare să se destrame.

Carmen Florea de la Filme-Cărți scrie despre Première année

Filmul Première année are un ritm bun, optimism, valori veritabile pe care le insinuează ca modele, dar și o poveste care se susține. Umor, frânturi din viața studențească, un limbaj comun al tinerilor de pretutindeni și oferă privitorului posibilitatea de a empatiza cu personajele. Timpul se scurge rapid atât în film, cât și pe scaun, iar final avem parte de o surpriză reală.

Adriana Gionea de la PostModern analizează filmul românesc Cap şi Pajură

Pe afişul filmului Cap şi Pajură apare şi numele lui Florin Salam, acesta având o apariţie scurtă, dar cu efect puternic (numele titlului face trimitere la hitul cu acelaşi nume). Aşadar, te aştepţi ca publicul să fie dezbinat, deoarece atitudinea faţă de manele şi de ascultătorii lor polarizează societatea românească. Totuşi, filmul îi va uni pe spectatori deoarace ambele tabere se vor declara surprinse de rezultatul final. Cei ce aşteptau entuziasmaţi un film cu manele şi manelişti vor descoperi nu o petrecere cu mulţi invitaţi, ci o agonie solitară, iar cei ce strâmbau din nas la vederea afişului vor vedea un film insolit, care va fi mai mult pe placul spectatorilor ce abia aşteaptă o nouă ediţie a unui festival din zona filmului psihologic experimental, adică mai de nişă.

Iosif Prodan de la FilmSI încearcă și el să înțeleagă mesajele filmului românesc Cap şi Pajură

Va mărturisesc că mi-e foarte greu să văd unde anume se discuta rasism sau subcultură în acest film, ba chiar ar fi fost bine să, ar fi avut o temă, un cui de care să agățăm și noi ceva. Dar Cap și pajură al lui Nicolae Constantin Tănase n-are nimic. Îl are pe Salam la final, care apare mai mult ca un gag, de te-ntrebi dacă n-a fost totul o farsă, de unde și alăturarea forțată a “scandalului” de la Gopo. Care totuși avea un context în jurul lui, ataca într-adevăr un status quo, stîrnea discuții necesare despre ce înseamnă cultura română și ce valorificăm. Nu e cazul aici, din păcate. Poate următorul film va fi ceva mai curajos în a spune ceva concret.

Iulian Fira scrie despre Russkiy kovcheg (Arca rusească) al lui Aleksandr Sokurov

Filmul se fereşte de o categorisire anume prin ambiguitate: uneori pare a fi docudramă, alteori e documentar în toată regula, însă nu rare sunt momentele când aerul oniric şi reflecţiile acestui companion îl apropie de poezia lui Tarkovski. Fascinaţia rămâne însă aceeaşi şi explodează în ultima treime a peliculei, odată cu fastuoasa scenă a primirii ambasadorilor.

NiPeMi apreciză filmul The apartment deși nu este un fan al genului:

Filmele romantice sunt un punct nevralgic pentru mine, de regulă, în 90% din cazuri, mă apucă durerea de cap când sunt nevoit să-mi prăpădesc din timpul prețios pentru a urmări vreo siropoșenie de generat diabet sufletesc, dar The apartment m-a luat prin învăluire și m-a surprins într-un mod mai mult decât plăcut.

The apartment are la bază un scenariu inteligent, cu replici bine gândite, amuzante, fără a apela la vulgarități, situații neverosimile sau alte manțocării ieftine

Adrian Solomon de la Filme Recomandate își reamintește de filmul Lucy cu Scarlett Johansson:

Luc Besson parcă s–a specializat să facă filme a căror personaj principal este o femeie care ajunge să fie extrem de puternică și dominantă, în urma unor diverse traume. Exact la fel stă treaba și cu Lucy, un film frumos, aspectuos, care parcă promite mai mult decât poate livra, având totuși o Scarlett Johansson în vârf de formă, care cară filmul în spate. Nu că Morgan Freeman sau Choi Min-sik (Oldboy) nu ar aduce un plus de validitate filmului, dar Scarlett este steaua absolută și vrea să fure fiecare cadru în care se află.

Codrin Vasile de la FilmMenu scrie despre filmul Agent provoKkKator/ BlacKkKlansman

Dar neajunsurile filmului câștigător al Grand Prix-ului nu țin atât de falsitatea istorică a evenimentelor prezentate, cât mai degrabă de lipsa de verosimilitate a acestora – personajele lui Lee sunt schematice și astfel ușor încadrabile în tipologii (redneck-ul șovinist, activista idealistă etc.). Acest fapt impune spectatorului un soi de distanțare ironică la care contribuie și unele comentarii regizorale.

Mult mai abilă este însă maniera în care Lee își expune în film, prin vocile personajelor sale, discursul despre importanța pe care o au felurile în care afro-americanii sunt reprezentați în cinema.

Adriana Gionea de la PostModern apreciază filmul Joueurs:

Joueurs (Treat Me Like Fire) poate fi considerat unul dintre filmele catchy ale anului. Este ofertant pentru cei ce vor o acţiune ameţitoare, ce presupune călătoria într-o excitantă lume nocturnă a viciilor, şi pentru cei ce preferă o desfăşurare intensă bazată pe clasica poveste a fetei cuminţi iniţiate în Parisul subteran al păcatelor de către băiatul cu şcoala vieţii.

Tot despre Joueurs scrie și Carmen Florea de la Filme-Cărți:

Prezentând un Paris pe care mulți nu îl cunosc, filmul lui Marie Monge nu are pretenția unuia moralizator. Regizoarea menționa că a dorit să evidențieze o serie de probleme legate de dependență și, în special dependența de jocurile de noroc. În ceea ce privește orașul, Parisul care apare în Joueurs este cel în care Marie trăiește zilnic, cartierul în care se petrece viața da, dincolo de marile simboluri pe care le cunoaște o lume întreagă.

NiPeMi scrie despre filmul de pe Neflix Before I fall:

Mă puse necuratul să apăs pe Netflix-ul de pe telecomandă și să dau drumul la Before I fall pentru că am căzut în capcana premisei filmului.

Când este vorba de o astfel de intrigă, nici nu mă mai interesează alte aspecte, tabăr pe film mai ceva ca babele pe moaște.

Aici avem parte de veșnica retrăire a unei anume zi, cum am avut parte în recentele Happy death day și Happy death day 2U.

Ionuţ Mareş de la Ziarul Metropolis scrie despre filmul Amanda

Prima parte din „Amanda” (2018), noul film al unui regizor francez mai puțin cunoscut, dar extrem de apreciat de critică, Mikhaël Hers, este învăluită în lumină, culoare și căldură.

Un oraș care pare sustras timpului său. Deși personajele vorbesc uneori despre Facebook, iar mașinile de pe străzi sunt de ultimă generație, scenografia, în special îmbrăcămintea, și imaginea au un subtil aer retro, aproape artificial, care evită să cadă însă în estetica de carte poștală. Asta se datorează şi filmării pe 16 mm, care conferă o granulaţie specială imaginii.

Diana Smeu de la FilmMenu analizează filmul Capernaum:

Capernaum (în ebraică) înseamnă atât un haos aglomerat de obiecte, cât și un spațiu al consolării și al confortului. Actrița-regizor Nadine Labaki utilizează aceste două înțelesuri în straturile narative suprapuse pe care le dezvoltă călătoria coming of age la care este supus Zain (Zain Al Rafeea), un copil-de-copil de 12 ani care își dă în judecată părinții pentru că i-au dat viață. Acesta îi înfruntă din poziția unui prizonier după ce o serie de întâmplări tulburătoare îl trimit într-un centru de delicvență juvenilă.

Georgiana Mușat de la Scena 9 realizează o cronică a filmului Burning:

În flăcări e traducerea mai curând inadecvată de la Burning: pe regizorul coreean Chang Dong-Lee îl interesează mai mult arderea și mai puțin flacăra. În orice caz, Burning, ultra-iubit de critici acum un an la Festivalul de la Cannes, vorbește despre obiecte, ființe, fenomene care au apariții trecătoare în lume și unt, într-o anumită măsură, licăriri pasagere sau mici frânturi de frumusețe inefabilă. Dacă nu le poți observa la timp, se risipesc în lume și nu se mai întorc. În felul ăsta, Burning e o meditație asupra frumuseții trecătoare a lumii, asupra micilor detalii ce scapă privirii, cum e apariția fulgurantă a unei lumini solare.

Și Anca Mureşan de la Agenda LiterNet a scris despre el:

În Beoning / Burning, aerul şi lumina sînt încărcate de ceva imperceptibil, simţi că pluteşte în ele o oarecare nesiguranţă, o nelinişte, dar nu ştii să spui de ce natură este ea. E ca un mister care se cere dezlegat şi care vrea să rămînă în acelaşi timp ascuns. Sînt simboluri care revin, aluzii al căror înţeles îţi scapă şi te întorci la ele abia în alt punct al filmului.

Și dacă tot vorbim de chestii înflăcărate, Silviu Tănase de la MovieNews a scris despre Brightburn/”Focviu”

Speranţele pentru Brightburn/”Focviu” nu erau foarte mari însă rezultatul m-a lăsat undeva la jumătate de drum, fără ştiu exact dacă mi-a plăcut sau nu.

Filmul din punct de vedere tehnic nu este cine ştie ce “big budget extravaganzza”. Se simte şi arată câteodată mai mult ca un indie, iar regizorul, care nu este James Gunn ci David Yarovesky, se vede că este la al doilea feature film. Ştie să facă horror pentru că multe dintre sperieturile filmului sunt eficiente, sunt în contra timp, eu personal nu le-am putut anticipa. Ştie să lucreze cu imagini, cadre, ştie să prezinte efectiv anumite lucruri foarte clar din punct de vedere vizual şi cinematografic.

Brightburn/”Focviu” este un subiect abordat și de Adrian Solomon de la Filme recomandate

James Gunn, proaspăt eliberat din contractul de regizor al Guardians of the Galaxy 3 de către studiourile Disney, în baza unor declarații inflamatoare mai vechi, făcute de el în tinerețe, nu a stat prea mult pe gânduri și iată-l producând un film ce s-ar putea să fie prea bine primul dintr-un nou gen de filme, și anume super-hero horror.

Tot despre el au scris și cei de la Brothers Reviews

Brigtburn pare o varianta simpla, fara prea mari asteptari. Intr-adevar, filmul este unul mediu, are o poveste interesanta si cu un potential urias, dar care in final nu se ridica la nivelul asteptat. James Gunn, regizorul filmelor Guardians of the Galaxy, este unul din producatorii acestui film, lucru pe care l-am putut observa in trailere anterioare, mai mult pentru a starni interesul pentru acest film. Si poate ca aceasta strategie a functionat, cat si povestea filmului, ce s-ar fi intamplat daca Superman in loc sa devina erou, ar fi ales alta cale. Filmul se bazeaza pe aceasta idee, insa numele personajelor sunt diferite.

Adrian Solomon de la Filme recomandate scrie despre Fighting with My Family care este un film ce funcționează pe mai multe nivel

Fighting with My Family este un film surprinzător de bun, având în vedere că vine din fabrica de filme a studiourilor WWE, care este notorie pentru filmele mediocre produse. Aici se vede implicarea lui Dwayne Johnson, acesta fiind un proiect de suflet a lui, dar și cooptarea unor actori cu experiență și un regizor extrem de bun.

Dan Romascanu de la Filme-cărți a văzut le Grand Bain:

Așa cum este realizat, în ansamblul său, ‘Le Grand Bain’ este o un film plin de umor și de empatie, care reușește să transmită un mesaj ‘feel-good’ credibil și important, în pofida rutinei sau lipsei de credibilitate a unora dintre detalii.

Iulian Fira analizează pe blogul său fouă filme în paralel:

Luate separat, cele două filme despre care vă voi vorbi mai jos sunt remarcabile, însă a le aduce împreună mental a fost o experienţă minunată.

Iniţial, The Trip to Bountiful şi The Straight Story par a se asemăna prin subiect: personajul principal, persoană vârstnică, porneşte într-o călătorie pentru a reînnoda legătura cu trecutul îndepărtat.

În cazul lui Geraldine Page este vorba despre a revedea casa părintească, iar în a lui Richard Farnsworth despre a se reconcilia cu fratele cu care nu mai schimbase o vorbă de ani buni.

Ambii au parte de întâlniri revelatoare, benefiază de ajutor şi împărtăşesc altor din experienţa lor de viaţă, astfel încât putem vag reconstitui existenţe brăzdate de suferinţă şi ocazii pierdute, dar şi de o voinţe de a merge mai departe care pot servi drept modele pentru plictisiţii suferinzi ai zilelor noastre.

Andreea Teodora Mitroi scrie pe blogul unei cinefile despre Avengers: Endgame

Vorbind de la revedere, „Endgame” le arată spectatorilor că există un preț pentru fiecare acțiune mare. Călătoria în timp ce apare în acest film schimbă întreaga structură a MCU. Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel după acest moment, mai ales acum că unele povești ale eroilor s-au încheiat.

Există subtil noduri pentru ceea ce s-ar putea să vină în viitor, dar pe măsură ce „Endgame” se învârte, restul viitorului acestui univers cinematografic foarte popular rămâne de văzut. Într-un fel, „Endgame” este atât un rămas bun și un salut pentru oamenii care rămân fideli călătoriilor acestor eroi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.