Blogosfera cinefilă: 15-21 aprilie 2019

Salutări cinefile dragă cititorule,

Săptămâna aceasta, blogosfera cinefilă seamănă cu vremea de afară, adică ba ploua, ba iese soarele. La fel ca vremea, articolele sunt ba pozitive, ba negative. Cumva blogosfera a reușit să ofere câte ceva pentru fiecare și, dacă nu ai avut norocul de a citi ce urmează să îți prezint înseamnă că asta căutai …acea rază de soare care să îți completeze săptămâna.

Iată ce avem de data aceasta:

NiPeMi scrie despre filmul De cealaltă parte a justiției

Dragged across concrete este un film aproape noir, provocator din punct de vedere al moralității și căruia i se fâlfâie sub sutană de toate rahaturile băgate pe gât din ce în ce mai des de filme care se transformă în fix propaganda pe care producția de față o blamează, și anume corectitudinea politică și/sau socială care transformă oamenii în pămpălăi cu așa-zise drepturi egale, că vorba aia, cică toți suntem oameni, chiar dacă unii distrug cu bună știință viețile multor altor semeni.

Cinefiltru.ro caută motive pentru a vedea acest film:

De ce să-l vezi? Compoziții precise și sublime, lent, dar intens, cu un moment post-modern remarcabil într-o bancă, Dragged Across Concrete e un mix tragicomic între banal și șocant. De asemenea, insistă ideologic: arta are dreptul să fie ofensatoare.

Dan Romașcanu de la Filme-Cărți ne vorbește despre Sfârșitul unei civilizații: Moromeții 2 (2018).

Ce mi-a plăcut. Imaginea este superbă. Hotărârea de a filma în alb-negru este perfect justificată. Cadrul natural, casele, interioarele, costumele, rechizitele – toate reconstituie excelent, în detalii, fără ostentație și stridentă epoca în care se petrece acțiunea. Jocul actoricesc al lui Horațiu Mălăele este superb. Personajul său are spirit și noblețe. De acum înainte, când numele Ilie Moromete va fi menționat, figura lui în acest rol îmi va apărea imediat în fața ochilor. Filmul are stil, un stil specific cinematografiei ‘clasice’ românești, reluând parcă un fir întrerupt de două decenii de ‘nou val’. Este una dintre direcțiile cinematografiei românești care merită să fie continuată.
Alexandru Stănescu de la agenda.liternet.ro analizează O lumină în întuneric – Silence .
Silence a fost îndelung gestat şi anticipat. Scorsese l-a filmat în minte de nenumărate ori, probabil, în cei 25 de ani de pre-producţie neoficială, de când a citit cartea lui Shūsaku Endō, un japonez catolic (cartea a fost scrisă în 1966, iar Scorsese a citit-o spre sfârşitul anilor ’80). Regizorul spune că nu a găsit până acum resursele materiale şi nici umane pentru a concretiza acest proiect vechi, „de suflet”. Şi iată că acum a optat pentru actorii Liam Neeson, Andrew Garfield şi Adam Driver pentru rolurile celor trei călugări iezuiţi care se luptă pentru evanghelizarea Japoniei secolului al XVII-lea.
Postmodern? Poate, documentar? cu sigurantă! Arta si-a cerut drepturile in industria modei prin documentarul despre McQueen analizat de postmodern.ro.
Spectacolul vizual oferit prin alegerea celor mai bune imagini din prezentările suprarealiste gândite de Alexander McQueen şi imaginile selectate din filmuleţele personale ce descriu scene din viaţa designerului ce ne-a părăsit în 2010 transformă acest documentar într-o alegorie despre geniul aflat între salvarea prin artă şi faima copleşitoare, între înălţarea deasupra mizeriei şi decăderea în abisul propriei lumi interioare, din care nu lipsesc traumele şi morbidul cauzat de apariţia depresiei.
Emil Călinescu se declară impresionat de Blestemul femeii care plange – The Curse of La Llorona.
Ceea ce am vazut in filmul Blestemul femeii care plange – The Curse of La Llorona este un mix amuzant (dupa mine) de ritualuri, practici vrajitoresti ce au destule tangente cu credinta crestina. Aceste ritualuri erau practicate de un fost preot, un om care de la un moment incolo a refuzat sa mai slujeasca Biserica, dar care, sustinea el, continua sa-l slujeasca pe Dumnezeu.
Desi nu-mi dau seama cat de filosofic ori teologic isi propune sa fie, filmul m-a impresionat din acest punct de vedere.
Cristina Mitrea de la 4arte.ro afirmă că La Llorona, dacă ai auzit-o plângând, e prea târziu! dar, uneori este nevoie și de o doză de horror în viața fiecăruia.
Câte un film de groază din când în cand nu strică nimănui, așa că dacă nu v-ați luat doza de curând, vă puteți îndrepta spre cinematografe din 19 aprilie, când va avea premiera horror thrillerul „Blestemul femeii care plânge/The Curse of La Llorona”, în regia lui Michael Chaves.
Raluca Garbea de la Starfilme.ro rămâne nemișcată de Blestemul femeii care plânge.
Filmul nu mi se pare foarte înfricoşător, în mare parte pentru că acţiunea şi momentele de horror sunt destul de previzibile şi uşor de anticipat.
 Silviu Tănase de la MovieNews.ro a avut alte așteptări și se declară dezamăgit.
Filmul, per total, nu se ridică la așteptări, singurul lucru care îl salvează fiind legat, într-un fel, de o altă serie de filme dintr-un univers horror cunoscut, despre care veți afla singuri. Povestea este foarte interesantă, dar nu este ceva ce n-am mai văzut şi nu face decât să fie o serie de jump scare-uri unul după altul. Cu set-up-ul lor tipic – dacă ai văzut filme de groază sau ştii despre ele – o să îţi dai seama că, structural vorbind, The Curse Of La Llorona nu este diferit de Annabelle sau aş putea chiar spune nici de Ouija 2.
Stilul horror este larg dezbătut în blogosferă și de Carmen Florea de la Filme-Carți care ne scrie despre Under the silver lake.
Din punct de vedere comic este chiar peste așteptări, iar în ceea ce privește construcția aduce cu pelicule semnate de Hitchcock sau David Lynch. Sensibilitatea lipsește, avem de-a face cu o cultură dominată exclusiv de superficialitate, iar asta se vede în fiecare scenă. Miturile unor generații întregi sunt demontate, demonstrând că fiecare tentativă de a găsi profunzime în cultura contemporană este sortită eșecului.
Tot despre Under the silver lake a scris și Irina Trocan de la Acoperișul de sticlă.
Filmul e foarte dens narativ, dar pentru spectatorii antrenați pentru filme cu detectivi, nici nu trebuie să reconstruiască totul de la temelie, iar personajul singurului om treaz de la petrecere e funny de mult în astfel de povești. Atât personajul lui Garfield, cât și reprezentarea Los Angeles-ului ca loc în care bogații n-au timp și chef să-și explice viețile cui e interesat, omagiază tradiția șaptezecistă a sunshine noir-urilor – o subspecie a filmului noir în care tot elanul moralist al detectivului se împotmolește într-o fundătură, ancheta lui face mai mult rău decât bine, iar interesul public n-are apărători de dârză verticalitate în clima californiană.
Sebastian M. Ceolca de la FilmSi analizează adaptarea filmului Cimitirul animalelor la publicul de acum.
Noul Pet Sematary cinstește, în felul lui, romanul lui Stephen King și filmul original al regizoarei Mary Lambert. Nu e un rateu total, așa cum unii s-au grăbit s-o spună, ci o interpretare diferită, croită după așteptările amatorilor de cinema horror difuzat în mall-uri.
CineFiltru studiază fenomenul cinematografic al generației actuale Escape Room:
Au trecut peste 20 de ani de la Cube și vreo zece de la apariția primelor escape rooms în Japonia. Generația asta avea nevoie de un astfel de film. Care generație? Cea care probabil n-a văzut filmul lui Vincenzo Natali din 1997 și care caută pe YouTube, în timp ce pe coloana sonoră se aude niște uplifting EDM, tutoriale despre cum să deschidă, ei bine, un cub (aka puzzle box) – pentru că, în cele din urmă, Escape Room poate fi văzut și ca un omagiu adus amintitului. Exercițiul din acest an al regizorului Adam Robitel schimbă nițel perspectiva: toată lumea merge de bunăvoie la eșafod, iar personajele (tot șase la număr, precum în Cube), au un singur și foarte important lucru în comun (în afară de ghinionul de a fi selectați, bineînțeles).
Florin scrie pe Pălărisme despre filmul Hellboy :
Una dintre problemele filmului este numărul foarte mare de idei. De asemenea, se poate observa o schimbare în scenariu apărută pe parcursul filmărilor, poate rodul unui număr ridicat de producători ale căror idei se bat cap în cap. Pentru un film Rated R (interzis persoanelor sub 17 ani), suntem lăsați cu multe flashback-uri menite să ne explice cum s-a ajuns la această poveste, dialoguri interminabile și explicații aruncate în momente cruciale (iar pentru ce-i ce nu au înțeles de primele 20 de ori, acțiunea se petrece în Londra, lucru ce este reamintit la fiecare schimbare de secvență).
NiPeMi a analizat un film rusesc Ledokol (The icebreaker):
M-am cam păcălit cu Ledokol, așteptându-mă la un film spectaculos, pe cât permite bugetul, un fel de Titanic pe dos, în care aisbergul să piardă lupta, dar am primit o poveste concentrată pe partea umană, în care aisbergul joacă doar un rol terțiar, este pe fundal și cam atât.
Tot un film rusesc a analizat și Daniel Iftene de la Press One:
Cel mai recent film al regizorului Kirill Serebrennikov, „O vară rock’n’roll” / „Leto”*, scade volumul răfuielilor politice cu Rusia de azi pentru a da voce fenomenalei generații a unui ieri rusesc și estic: scena rock a anilor 1980 din Sankt Petersburg (atunci, Leningrad).

Dan Becerescu scrie despre filmul Eighth Grade, o privire onestă, cand dulce, cand amară, asupra adolescenței feminine din ziua de azi din civilizația vestică.

Filmul lui Bo Burnham, primul sau lungmetraj, functioneaza perfect ca o lectie deschisa, pentru toata lumea. Nu ma intelegeti gresit, nu e nimic didactic in ce vezi pe ecran. Din contra, filmul curge cat se poate de natural. Kayla e in ultima saptamana din calsa a 8-a. Se fac exercitii despre cum sa reactionezi in caz de mass shooting, se tin ultimele cursuri, se dezgroaba capsulele cu mesaje de la inceputul gimnaziului, vedeta clasei da o petrecere la piscina. Si peste tot eroina isi face curaj, afla cine e, isi face prieteni, invata sa spuna „nu”. Adolescentii se vor regasi pana in cele mai mici detalii, parintii isi vor intelege pentru 90 de minute copii care se transforma in adulti. Elsie Fisher – imposibil sa nu empatizezi cu ea.

Dan Romașcanu de la Filme-Cărți încearcă să înțeleagă filmul Charleston:

Ioana, eroina principală din ‘Charleston’, regizat de Andrei Crețulescu, apare pe ecran doar în primul minut al filmului. O vedem într-o cafenea, primind un mesaj pe telefon, grăbindu-se să iasă, dă colțul și auzim doar zgomotul cumplit al unui accident de circulație. Subiectul restului filmului este absența Ioanei. În viața ei, vom afla, existau doi bărbați. Soțul (jucat de Șerban Pavlu) și amantul din ultimele luni ale vieții sale (Radu Iacoban). Cei doi se întâlnesc în împrejurări ciudate și încearcă să se confrunte împreună cu golul lăsat în viețile lor de dispariția Ioanei.
Din Filme a dat peste filmul Wanda și ni-l recomandă cu căldură:
Intimă, dar nu sentimentală, povestea se consumă lent şi e nevoie de o anumită stare ca să o duci la sfârşit. Filmul a fost considerat declaraţia de independenţă a Barbarei Loden, cunoscută până atunci ca „soţia lui Elia Kazan“ sau ca actriţă care joacă în filme scrise de alţii. „Wanda“ este inclus în lista celor „1001 de filme de văzut într-o viaţă“ (Steven Schneider) şi, dacă atunci când a avut premiera a intrigat publicul, astăzi, după 50 de ani, efectul s-ar putea să fie acelaşi.
NiPeMi analizează filmul Easy rider:
Easy rider nu prea trece testul timpului, în umila mea opinie, a fost relevant pentru acea perioadă, un act artistic în mijlocul unui perioade nervoase de schimbare socială, un film care preferă să se concentreze pe-o filozofie de viață (o libertate pătată de excesul de droguri și băutură) în detrimentul unei povești coerente.
After/”După ce ne-am întâlnit” nu este clar un film pentru oricine, însă adolescenții vor fi cu siguranță extaziați de el, iar criticii recunosc acest lucru:
Emil Călinescu de la CinEmil:
Dupa ce ne-am intalnit livreaza fix ce promite, nimic mai mult, drept urmare fanii acestui gen de filme vor aprecia si aceasta noua productie. Te vei intreba tu ce ai face in locul ei, asa cum s-a intrebat Diana, ori, cum m-am intrebat eu (in mod defect cica), ce as fi facut eu in locul lui. Vei empatiza cu ei, te vei bucura de muzica. Deci filmul este departe de a fi o pierdere de vreme.

Raluca Garbea de la Star Filme:

Sunt momente în care scenariul străluceşte, cum ar fi scena în care Tessa şi Hardin dezbat cartea Mândrie şi prejudecată, însă există şi momente când povestea celor doi adolescenţi pare destul de limitată.

After alege să se axeze pe povestea de dragoste dintre Tessa şi Hardin şi nu are timp să dezvolte alte personaje.

Totuşi, filmul depune efortul de a adapta cât mai bine materialul sursă, romanul Annei Todd, o carte de peste 600 de pagini într-o oră şi 46 de minute şi cred că fanii autoarei vor fi, per total, mulţumiţi de ecranizare.

Silviu Tănase de la Movie News:

Din momentul în care am văzut trailer-ul la filmul After/”După ce ne-am întâlnit” am căutat să văd ce se întâmplă şi de unde a apărut aşa ceva şi cu cât am aflat mai multe cu atât am fost mai curios să îl văd. Tind să cred că sunt o persoană adultă şi că filmul ăsta nu este pentru mine însă oricum am fost într-o sală plină de femei de vârste variate şi tot ce pot să spun e că a fost exact ce mă aşteptam, poate chiar mai mult de atât.
Iosif Prodan de la FilmSi:
Nu e greșit în sine, dar e de o evidență atît de transparentă încît vezi nimicul din spatele cuvintelor și imaginilor. Cele două personaje principale, Tess și Hardin, au o poveste atît de banală și de sumară încît referințele la Jane Eyre au un aer de intelectualism desuet. Pînă la un punct, relația dintre cei doi pare să se joace în limitele poveștii literare, stîrnind un oarecare interes a propos de modul în care aceasta poate fi adaptată contemporan, dar pista se dovedește a fi falsă și de-acolo filmul o ia rău în jos, fără nicio șansă de a se mai reabilita pe parcurs.
NiPeMi ne-a surprins cu această recenzie a filmului Wonder Park:
Deși este un film pentru copii, nu vreau să intru în zona spoilerelor, ceva se întâmplă în film la care nu mă așteptam și chiar mi-am zis în minte: Nu cred că se întâmplă așa ceva!!! și June uită complet de parcul de distracții.
Alexandra Malachi de la FilmSi a făcut o listă cu cei mai promiţători 15 actori ai noului val de eroi de acțiune:
Vârsta medie a celor mai mari nume din industria eroilor de filme de acțiune e în continuă creștere, așa că e un moment bun să ne întrebăm cine sunt vedetele de acțiune ale noului val cu cele mai mari șanse să îi înlocuiască.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.