Blogosfera cinefilă: 28 iulie – 4 august 2019

Bună dimineața! Dincolo de marele lansat al săptămânii, Fast and Furious: Hoobs & Shaw care va fi analizat în deja interesanta rubrică Același film, păreri diferite, blogosfera cinefilă a explodat de diversitate și a prezentat o mulțime de flme intense și colorate. Iată ce ne-a atras atența:

NiPeMi scrie despre filmul Poms pe care îl compar inevitabil cu filmul Book club

Nu neg că ultimele 10-15 minute salvează filmul, fiind atât emoționante, cât și incredibile de triste, până la lacrimi în ambele cazuri. Da, Poms a reușit, deși nu mai credeam posibil, să îmi stoarcă niscai lacrimi în două momente. Deși este oarecum fad prin întâmplările banale ce se petrec pe marele ecran, Poms colcăie de mesaje și povețe care au în vizor în principiu două sfaturi mari și late: Dacă ești pasionat de ceva, fă-o, indiferent de vârstă pentru că niciodată nu-i prea târziu să-ți realizezi visele și Lumea poate să dea din gură, șterge-te la fund cu părerea altora pentru că viața este scurtă, extrem de scurtă, pentru a fi consumată cu nimicuri inutile ca apoi, la bătrânețe, când trupul se apropie de data de expirare, să regretăm momentele irosite cu te miri ce frecușuri meschine și superficialități de doi bani.

Cristina Mitrea scrie pe 4 arte despre filmul Border

Deși, la prima vedere, filmul „La graniță/Border” (dramă romantică fantasy, Suedia-Danemarca, 2018) pare a se plasa într-un plan cât se poate de real și realist (al polițiștilor de frontieră care au de-a face zilnic cu tot felul de infracțiuni și al persoanelor cu probleme fizice, marginalizate de societate), fantasticul își face loc cu pași mărunți, dar siguri de-a lungul acțiunii, până când ne explodează de-a dreptul în față. Percepem treptat faptul că Tina nu este o persoană obișnuită, dar punem totul pe seama diformității ei și a faptului că s-a născut cu o problemă cromozomială; însă undeva, într-un colț de creier, simțim că sub povestea ei oficială se ascunde un adevăr pe care nu-l putem detecta, ceea ce ne face tot mai curioși.

Cinefiltru scrie despre Long Shot: Jurnalismul independent în slujba Statului

Ciudat pentru o comedie, Long Shot e un slow burner. Cadrele sînt lungi, la fel și liniile de dialog (ceea ce ajută foarte mult să empatizezi cu personajele), fie că-s despre misoginism, corupție, propagandă politică în presă și alte chestiuni deși aparent la fel de „neobișnuite” pentru gen, în orice caz de cele mai multe ori amuzante și/sau pertinente – după ce aflăm că scenariul e al lui Dan Sterling (a scris în trecut pentru King of the Hill sau South Park), tenta socio-politică n-ar trebui să ne mai mire. Astfel a ieșit o comedie de dialog cel puțin decentă, undeva între Pretty Woman și toate filmele a căror acțiune se învîrte în jurul unei campanii prezidențiale.

NIPeMi analzează filmul The professor and the madman

Nu am înțeles deloc de unde tot acest tăvălug negativ ce s-a prăvălit asupra filmului The professor and the madman.

Da, este lipsit complet de acțiune, subiectul este prea puțin fascinant, probabil generează multe guri căscate de plictiseală pentru cei obișnuiți cu agitație permanentă, dar așa molcom cum se prezintă, filmul este cuceritor prin simplitatea lui complexă (eu și călătoria în timp ce mai creăm paradoxuri), dialogurile sunt delicioase, actoria pe măsură și latura filozofică este una proeminentă și apăsătoare, care vă va da de gândit în momentele de liniște.

Dan Romascanu de la Filme-Cărți este fascinat de filmul Yesterday

Filmul pune explicit sau implicit câteva întrebări despre Beatles. Ce a determinat succesul lor fenomenal și felul în care au schimbat în câțiva ani de activitate intensă (compoziții, înregistrări, concerte) cursul muzicii pop și rock? Doar sau în principal muzica lor, sau și personalitățile lor, modul lor de a fi și de a se îmbrăca, scandalurile create de ei și mai ales în jurul lor? Autorii filmului par să susțină teza importanței muzicii, și de aici pornește și alegerea unui actor relativ anonim (Himesh Patel) care crează un personaj sincer și super-naiv, carismatic doar prin muzica despre care noi știm bine că nu ii aparține. ‘Astăzi’ al lui ‘Yesterday’ este însă vremea noastră, cu mașinile de publicitate și creatorii de imagine, care pot inventa vedete dar pot însă și distruge viețile celor din spatele măștilor strălucitoare. Pe măsură ce povestea avansează, filmul ‘pierde viteză’ și alunecă într-o melodramă puțin convingătoare, pe care nu o salvează nici măcar Lily James, actriță frumoasă și talentată, cunoscută (și) din teatrul jucat pe cele mai bune scene engleze.

Maria Bega scrie pe Agenda LiterNet despre filmul Funny Games

Aşadar, asemănarea filmului cu realitatea este reprezentată atât prin elemente care îi conferă acestuia realism – de pildă, prin întâmplările brutale, dure şi ne(re)mediate de un deznodământ fericit – cât şi prin ideea subtilă a filmului că ar fi însăşi realitatea. Spărgând barierele percepţiei, Haneke îşi susţine mesajul până la sfârşitul filmului: ceea ce vedem pe ecrane este o degradare a realităţii, căreia ajungem să îi atribuim un caracter real (simţim, gândim în baza acestor mesaje digitale), în pofida calităţii sale de a fi un simplu canal virtual.

Iulian Fira scrie despre La isla mínima

Dacă vă înduraţi să vedeţi La isla mínima (iar asta nu-i uşor, mi-au spus diverse persoane că de la avalanşa de dezvăluiri din ultimele zile n-au mai avut linişte), veţi constata că scenariile care se urzesc în legătura cu nemernicia mematorfozată în aparentă delăsare a organelor legii din România par măcar plauzibile.

Altminteri, filmul regizat de Alberto Rodríguez are ritm, tensiune, imagini superbe şi o coloană sonoră ca la carte.

Spun acestea pentru aceia care nu se sinchisesc de ce se întâmplă în România şi vor doar să-şi umple timpul cât mai cu folos.

NiPeMi a dat peste un film indian bun recent, Manikarnika: The queen of Jhansi

Deși Manikarnika: The queen of Jhansi este un film grandios prin povestea prezentată, evident că are bubele lui, dând rateuri pe alocuri pe partea vizuală ce denotă mișcarea și luptele, unele efecte sunt ilare, și, deși sunt sesizabile, nu m-au scos din atmosfera filmului, dar nici nu le pot trece cu vederea.

Ionuţ Mareş scrie la Ziarul Metropolis despre filmul Vieţi duble

Farmecul filmului, care nu este una din operele majore ale lui Assayas, este dat tocmai de această suprapunere, de multe ori chiar în aceeași secvență, între un pretins plan al ideilor înalte (exprimate însă firesc și deseori cu umor) și gama variată de emoții și slăbiciuni care umanizează și uneori ridiculizează personajele și le dă în același timp relief psihologic.

Silviu Tănase realizează recenzia filmulu Crawl pe MovieNews

Crawl sau “Ape Ucigașe“, cum a fost numit la noi, s-ar putea să fie cel mai bun film de groază al anului 2019. Chiar dacă impresia cu care am intrat în cinema, după trailer, este că va fi noul “JAWS”, când am ieşit am ajuns la concluzia că nu este, dar este o experienţă oricum unică pe merit propriu.

NiPeMi ia la puricat și filmul Tootsie

Dar spre deosebire de alte filme de acest gen, Tootsie, chiar dacă este o comedie, este inteligent și tratează subiectul cu seriozitate, nu se bazează doar pe această păcăleală cu un bărbat ce se îmbracă în rochii și joacă o femeie.

Filmul este mai profund de atât și deși azi poate genera proteste, la bază el arată discrepanța imensă dintre misoginismul crunt și șovinismul dăunător afișate de către bărbați, pe de o parte, și atitudinea umilă și de victime sigure afișate de femei în film, pe de altă parte.

Nu lipsesc momentele zurlii, care produc râsete sănătoase, dar ele vin natural și sunt de bun-simț, nu forțate doar de dragul de a ne face să hlizim a proști.

Teona Galgoțiu face o cronică pe FilmMenu a filmului The Best Thing You Can Do with Your Life

În contextul lumii de azi, în care extremele politice și religioase par să se infiltreze cu ușurință printre tineri în valuri tot mai acaparatoare, în pofida aparentului liberalism general, „The Best Thing You Can Do with Your Life” emoționează într-un fel ciudat și stratificat. Deși reîntâlnirea dintre cei doi frați și pașii lenți de reconectare apasă multe butoane sensibile legate de nostalgia copilăriei și de relația complicată cu familia, aceasta nu este factorul primar care poate lăsa spectatorul răvășit. Reflectarea constantă asupra alegerilor care înrădăcinează oamenii atât de tare în mecanisme ermetice, în idei despre divinitate, politică sau oamenii din jur, care ajung să îi definească atât de tare încât un dialog în care să existe posibilitatea unei chestionări a propriului adevăr pare tot mai departe. În acest fel, secvențele observaționale cu călugării foarte tineri care joacă fotbal, mănâncă sau își întind rufele, în parametrii acestei instituții ultra conservatoare care îi alienează de societate ca o închisoare în care se duc de bunăvoie (grosolan spus de bunăvoie, unii dintre ei fiind dați la școli teologice din clasa a șaptea, când e dificil de vorbit despre dorințe personale), prind astfel o dimensiune care poate îngrozi, deși imaginile, scoase din context, sunt inofensive.

Anca Mureşan scrie pe Agenda LiterNet despre Regele Leu

Atunci cînd filmele au continuări sau remake-uri apare inevitabil comparaţia cu primul film din serie sau cu originalul. Mai ales atunci cînd te raportezi la o capodoperă, există riscul ca noua producţie să nu placă tuturor şi să iasă un pic şifonată. Cam aşa se întîmplă şi cu Regele Leu, versiunea pe stil nou. Cea mai frecventă critică ce i se aduce se referă la faptul că ar fi lipsită de emoţie, că „nu ar avea suflet”. Sincer, cred că este o exagerare. Cu un buget de 250 de milioane de dolari, noul film produs de Disney poate vrăji spectactorii de orice vîrstă, cu condiţia să mergi la cinema cu inima deschisă şi să nu fii prea conservator, chiar dacă eşti profund ataşat de versiunea din 1994. I s-a mai reproşat lipsa de originalitate. Povestea, replicile şi cîntecele din Regele Leu sînt aproape identice cu originalul.

NiPeMI scrie despre Junglee care este un film indian din 2019 destul de ciudățel pentru zona din care vine

În primul rând este foarte scurt, nu are nici măcar 2 ore, ceea ce în India este cam blasfemie.

În al doilea rând, are o premisă mai mult naturistă, ecologică, prima oră am crezut că urmăresc un documentar despre elefanții vânați pentru colții lor din fildeș.

Cristi Mărculescu se bucură de filmul franțuzesc Les Estivants

Les Estivants este un hibrid splendid, amplasabil fix la jumătatea distanței dintre Fellini și Chereau. Are ceva din melancoliile unuia și disperările epidermice ale ăluilalt. Este și din vorbe și din cinema și din cinematografie o corcitură adorabilă din tot ce au mai bun cinema-urile francez și italian. Și asta înseamnă enorm și vizual și emotional.

Cosmin Milchis prezintă pe Facem film modul în care a fost creat Professor Hulk pentru Avengers: Endgame

Efectele speciale care l-au transformat pe Mark Ruffalo în Professor Hulk pentru Avengers: Endgame

Așa cum bănuiam, cea mai dificilă scenă de realizat a fost scena de la restaurant, în care Professor Hulk (sau Smart Hulk cum îi zic ei) vorbește cu gura plină, fiind necesară sincronizarea între personajul digital și miscarera buzelor lui Mark Ruffalo.

Cinefiltru iți oferă o listă cu 5 filme #DeVăzut cu Ryan Gosling

Pe lîngă titratele Blue Valentine, Drive, La La Land sau Blade Runner 2049, Ryan Gosling are cîteva mici diamante ascunse în filmografie pe care probabil nu le-ai văzut.

Un comentariu la „Blogosfera cinefilă: 28 iulie – 4 august 2019

  • august 6, 2019 la 10:06 am
    Permalink

    Mersi pentru crâmpeiele preluate din articolele mele, așa am descoperit 2 erori la Poms.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.