Nu te-ai plictisit să stai pe canapea să te uiți la filme? Să o aduci înapoi în cinema poate fi o provocare. Din când în când apare câte un horror care nu se mulțumește doar să te sperie, ci se înfige cu totul în subconștient, unde rămâne mult după ce s-au aprins luminile în sală. Bring Her Back, al doilea lungmetraj al fraților Danny și Michael Philippou, este un astfel de film. Vizionat la Cinema City – mulțumim InterCom Film pentru invitație! – filmul se distinge atât prin mizanscena atent gândită, cât și prin felul în care canalizează durerea pierderii într-un discurs vizual visceral.
Frații Philippou, cunoscuți inițial de pe YouTube sub numele RackaRacka, musangbos au surprins publicul internațional în 2022 cu Talk to Me, o combinație neașteptat de reușită între horror supranatural și dramă adolescentină. Filmul a fost aclamat pentru controlul vizual și ideile îndrăznețe de regie, dar și pentru faptul că reușea să transforme clișeele genului în ceva autentic și terifiant. Bring Her Back continuă această linie, dar merge mai departe – e un film mai matur, mai dureros, mai apăsător, dar și mai ambițios din punct de vedere cinematic.
Filmat în Australia și parțial în Germania, Bring Her Back a beneficiat de un buget mai generos decât predecesorul său și de sprijinul studiourilor A24 și Causeway Films. Într-un interviu pentru The Playlist, regizorii spuneau că au vrut „să ducă durerea la un alt nivel de realism, păstrând în același timp energia haotică de care ne simțim atrași”. De altfel, ceea ce impresionează la film nu este doar componenta horror, ci și încărcătura emoțională, aproape sufocantă, care o susține.
Povestea o urmărește pe o mamă îndurerată (interpretată de Sally Hawkins), care se confruntă cu trauma unei pierderi de neînchipuit. Într-o încercare disperată de a găsi alinare, ea ia sub tutela sa doi frați orfani, dar situația escaladează rapid într-un coșmar psihologic. Printr-un ritual misterios, inspirat din mitologii obscure și învăluit în estetica ocultismului contemporan, femeia deschide o poartă între lumi. Prețul nu este doar unul simbolic, iar filmul evită cu grijă explicațiile detaliate, lăsând misterul să domine, în favoarea unei atmosfere de coșmar lucid în care nici personajele, nici spectatorii nu pot avea încredere în ceea ce văd.
La nivel vizual, Bring Her Back este un tur de forță. Cinematografia semnată de Aaron McLisky este claustrofobică, dar stilizată, cu o paletă cromatică dominată de tonuri reci, metalice, întrerupte brusc de roșuri sângerii în momentele de teroare pură. Regizorii declarau într-un Q&A de la SXSW că au lucrat cu efecte practice acolo unde a fost posibil, iar CGI-ul a fost folosit doar ca ultimă soluție. Rezultatul este un film care arată „real” chiar și când devine suprarealist. Aproape fiecare cadru pare compus cu obsesie pentru detaliu, iar montajul nu ezită să alterneze secvențe contemplative cu explozii de violență șocantă.
Sally Hawkins reușește o performanță magnetică, adânc ancorată în frica și suferința personajului său. Actrița, cunoscută pentru roluri memorabile precum cel din The Shape of Water, aduce o complexitate emoțională sfâșietoare, transformând o mamă îndurerată într-o forță a naturii, capabilă de sacrificii extreme. În roluri secundare apar Billy Barratt și Sora Wong, care adaugă un strat interesant de ambiguitate și inocență pierdută poveștii, și Jonah Wren Phillips într-un rol-cheie ce adaugă un plus de tensiune și mister.
Un detaliu interesant: în spatele echipei de sunet se află echipa care a lucrat și la The Babadook (2014), alt horror australian cult. Nu e o coincidență – Bring Her Back pare să tragă unele lecții de acolo, în special legat de felul în care frica este mai degrabă sugerată decât arătată explicit. Sound design-ul este impecabil, cu zgomote care se strecoară în fundal ca niște gânduri nespuse, amplificând disconfortul și confuzia. Coloana sonoră, semnată de Cornel Wilczek, evită melodrama și preferă tensiunea ambientală, pulsând pe sub piele.
Tematic, filmul e o meditație despre durerea netratată, despre cum trauma poate crea monștri – la propriu și la figurat. Regizorii declarau într-un interviu cu IndieWire că ideea filmului a pornit din întrebarea: „Ce ai fi dispus să sacrifici ca să aduci înapoi pe cineva drag?” Această întrebare planează ca o umbră peste întregul film, iar răspunsurile pe care le oferă nu sunt nici simple, nici reconfortante.
Chiar dacă nu e lipsit de mici scăpări de ritm în a doua parte, Bring Her Back este dovada că frații Philippou sunt o revelație a genului horror și creatori cu viziune autentică, capabili să combine estetica de gen cu explorări emoționale tulburătoare. Filmul nu se adresează celor care caută doar jump scares rapide, acesta este un film pentru cei dispuși să pătrundă într-un univers în care durerea și groaza sunt profund interconectate.
Dacă ai apreciat Talk to Me, Hereditary sau The Babadook, Bring Her Back nu ar trebui să-ți lipsească de pe listă. Un film care, în ciuda titlului, nu aduce nimic înapoi – ci te lasă cu o rană deschisă și o întrebare care nu te mai părăsește.
