<< A fost odată ca niciodată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul”. >>
Nu-i asta problema: că iedul cel mic e singurul înzestrat cu fler și că doar el ajunge la mustață în ascunzătoare. Ci că într-o bună zi te dai pe brazdă și e destul de bizar să îți imaginezi că tu chiar ai crescut cu povești care n-au o taină cu legendele tragice, care au străbătut prin negura vremurilor. Adevărul e că nu m-am întrebat niciodată de ce aceste valoroase, apreciate și căutate basme pentru copii erau de o tristețe fără margini, căci foarte puține dintre ele se încheiau cu happy end. Dar le-am supraviețuit.
Ăia puțini, atâția câți suntem care ne mai uităm la filme românești, nu ne-am fi gândit că o să ajungă un titlu de film, sau cel puțin nu unul de film horror. Fără să zic asta ca fiind ceva bun sau rău. Doar zic. Plus că peliculele autohtone, culmea, își fac greu loc în sălile de pe la noi, însă „Capra cu trei iezi” este foarte diferit de ce a mai ieșit prin cinematografia românească până acum. Dar ce să și facem? Ne-am obișnuit deja cu ideea că suntem îndepărtați ca nație de valorile noastre culturale. Până apar niște unii care ne aplaudă pe covorul roșu de la Cannes sau de la TIFF. Abia atunci ne mai dezmeticim. Nu zic că n-am făcut și lucruri bune. Dar de multe ori așa se întâmplă să cuantificăm succesul. Vremurile o cer.
Lansarea filmului „Capra cu trei iezi” a coincis cu sărbătoarea Halloween-ului, a vampirilor și a strigoilor, și a usturoiului agățat ca mărgelele pe după gât. Între timp, de unele cinematografe a fost lăsat de izbeliște, în vreme ce din altele încă mai răsună. Și asta pentru că nu tuturor li s-a părut vreo grozăvie. Dar nu e de blamat. Unora le trebuie foarte mult, altora foarte puțin. Cred că și tu știi pe cineva, care știe pe altcineva, care a fost și l-a văzut și a dres. Dacă ești tot nedumerit, aruncă un ochi puțin mai jos, vezi pe-ndelete trailerul, și îmi spui tu până la final dacă te-a convins, au ba.
Acum că am ieșit din peșteră, chiar dacă la prima vedere ne zdruncină unele credințe, avem norocul să le fim contemporani unor regizori precum Victor Canache și producători ca Luana Georgiță, care schimbă matricea, pe românește. Și care mai trag nădejde să ne aducă offline în spațiul cultural, să consumăm un act artistic împreună, și alte nenorociri. Așa că deunăzi, am văzut filmul „Capra cu trei iezi”, acest tribut adus scrierilor românești de odinioară. Când nu crezi că poate să mai iasă vreun film monumental, apare câte un regizor asumat care dă de pământ cu tot ce știai că „a fost odată ca niciodată” și care scoate tot ce e mai bun din actori ca Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Asta dacă mai era nevoie de vreo demonstrație dinspre partea dumnealor.
Întorcându-ne în timp și în spațiu, într-o așezare autentică de sorginte rurală, se naște o reprezentare a povestirii lui Ion Creangă, deopotrivă tranșantă și copleșitoare. Păstrând proporțiile și nuanțele în același tablou, vedem cum se hotărăște soarta unei femei văduve și mamă a trei copii, cotropită de inflexiunile sadice ale un vechi tovarăș de familie.
Pe măsură ce timpul trece, și arta se perfecționează din ce în ce mai mult. Iar filmul „Capra cu trei iezi” reușește să trezească acea spaimă în public, așa cum rar am mai simțit-o venind dinspre filmele românești de aceeași factură, sau din alte concepte înrudite. Aproape că te face să intri într-o morișcă și să te simți părtaș la această mârșăvie cu premeditare. Sau la cum li se duce totul printre degete. O senzație ca niciuna, îți spun.
Scenografia este deloc pretențioasă și cred că tocmai asta place, de fapt. Nici că putea fi înlocuită cu Dumnezeu știe ce cadru modern, oricât de generoasă era fereastra de editare și efecte speciale. Efecte care mă determină să spun că dau lejer trendurile. Dar ca să nu divagăm de la mama capră (Maia Morgenstern), cei trei iezi (Antonio Gavrilă, Silviu Corbu, Răzvan Ilina) și nănaș (Marius Bodochi), remarcăm jocul impecabil al actorilor, ba mai mult, copiii nu și-au abandonat rolul câtuși de puțin. Fără că ei să vrea neapărat sau să realizeze lucrul ăsta.
Ce spun toate lucrurile astea despre film? Ei bine, că el chiar merită purtat pe la festivaluri, întreaga echipă să câștige de pe urma efortului depus și să înnobileze cinematografia românească cât mai mult cu putință. Fără îndoială că este cârligul prin care spălăm rușinea pentru filmul „Dracula” și dosim sub covor restul de încercări nereușite.
La mâna hazardului și a trecerii timpului, încă suntem destul de rezervați să vorbim chiar de o afinitate către zona asta de filme românești. Vrem și nu vrem să recunoaștem, nu este o masă consumatoare suficient de mare, nici un public foarte mic, dar măcar este în creștere. Și e bine că mai există, dată fiind lumea în care trăim.
Chestiunea e că unele secvențe le-am văzut cu ochii mijiți și lacrimile înnodate sub bărbie, iar filmul a cam fost un șmirghel pe suflet pentru mine. Așa că o să-ți recomand să mergi la cinema doar dacă ai mai fost la filme horror și nu ți-au displăcut. Cuprins în ultimul bastion pe 2022, filmul „Capra cu trei iezi”, fie el și contestat, în măruntaiele lui, după cum am estimat, merită drumul și investiția.
Sfârșit.
