Tocmai ce am ieșit de la cinema unde am văzut noul remake Disney, Mica Sirenă, care a stârnit în mine atât de multe lucruri în contradictoriu încât voi anunța din start că acest text va avea două părți: De ce îți va plăcea Mica Sirenă – o recenzie sinceră, cu tentă pozitivă pentru că pentru noile generații filmul este fără cusur și pot fi de acord cu asta (probabil că doar eu caut nod în papură), fără a folosi spoilere, și partea a doua, De ce nu mi-a plăcut noul remake Mica Sirenă, unde voi scrie la rece despre ce simt cu privire la acest film, în completare, cu și mai multă sinceritate și, inevitabil cu spoilere.
Animația din 1989 este atât de importantă atât pentru mine, cât și pentru generații întregi și este pur și simplu imposibil să nu se facă comparații, fie că vreau, fie că nu. Am văzut Mica Sirenă – animația – de sute de ori și este probabil una dintre animațiile mele favorite (spun „probabil” pentru că atunci când mă gândesc la asta îmi răsar multe altele în minte și nu aș putea să mă opresc la una).
Amândouă părerile sunt valabile, însă încerc să delimitez criticul obsedat de animațiile Disney din mine de publicul țintă al acestui film, cel care va gusta cu siguranță filmul și nu doresc să influențez pe cineva să nu vrea să vadă filmul din cauza mea. De aceea, îți recomand să citești partea a doua a textului cu simț de răspundere, eventual după ce ai văzut filmul ca să înțelegi de unde vine problema mea. Trebuie totuși să menționez că motivele mele nu au nicio legătură cu rasismul sau agendele, lucruri prin care a fost atacat acest film încă de dinainte de lansare. Filmul merită o șansă și va fi cu siguranță distractiv și interesant.
Ariel, Mica Sirenă, este fiica lui Triton, conducătorul celor 7 mări (reprezentate de cele 7 fete ale sale). Este fascinată de oameni și își sfidează tatăl prin faptul că cotrobăie printre nave naufragiate pentru a descoperi comori pe care le colecționează în secret. Pasiunea sa o aduce foarte aproape de oameni și întâmplarea face să îl salveze pe prințul Eric de la înec. Îndrăgostită fiind de el, Ariel acceptă propunerea vrăjitoarei mării, Ursula, de a căpăta picioare de om pentru trei zile, timp în care trebuie să îl facă pe Eric să o sărute, fără a putea cânta sau vorbi. Cum vrăjitoarea nu își dorește ca Ariel să reușească, își va folosi toate farmecele din dotare să încerce să preia puterea. Povestea este clasică, o știm, am văzut-o și în animația din 1989 și nu se diferențiază cu foarte mult. Dar știm cu toții că diferențele stau în detalii. Cu toate acestea, am încercat să nu cad totalmente în ideea de a compara cele două filme. O fac parțial, inevitabil, dar doar ca să îmi argumentez ideile.
De ce îți va plăcea noul remake Mica Sirenă
Filmul este o splendoare coloristică. Vine cu un suflu nou, plin de vigoare, cu puternice tente caraibiene atât la nivel muzical, cât și ca plasare a poveștii. Muzica lui Alan Menken și versurile lui Howard Ashman sunt completate de noi melodii compuse de Lin Manuel Miranda. Are personaje cu care vei empatiza, în special Ariel, Eric și Ursula. Muzica și în special interpretarea lui Halle Bailey îți va tăia răsuflarea. Este o actriță talentată de care vom mai auzi, are o voce absolut minunată ce te va fermeca cu siguranță. Prințul Eric este atrăgător, este mai bine creionat, gândește, are pasiune pentru colecții din lumea largă precum Ariel și este fascinat de curiozitatea ei. De fapt acesta este un mare atu la acest film. Eric și Ariel au pasiuni comune, ajung să se cunoască și să lege o prietenie. Spre deosebire de animație, se pare că s-a oferit o mare atenție mesajului din Frozen și anume că prințul/prințesa nu se va căsători cu nimeni imediat ce se întâlnesc, fie că e vorba de Eric, Ariel ori de Vanessa. Ideea de nuntă este scoasă din ecuație și accentul cade pe siguranță și dorința de explorare. Melissa McCarthy interpretează o Ursula extrem de senzuală și electrizantă. Daveed Diggs îi dă glas lui Sebastian într-o interpretare majoritar fidelă reperului pe care îl știm prea bine. Este poate un pic prea pronunțat accentul caraibian totuși față de cel jamaican al lui Sebastian din animație. Awkwafina a fost aleasă special pentru rolul pescărușului Scuttle care a devenit în acest film corb de mare și se distrează la maxim cu acest rol. M-a uns pe suflet apariția în piațetă a lui Jodi Benson, actrița care a dat voce lui Ariel în animație.
„But a mermaid has no tears, and therefore she suffers so much more….” este citatul din Hans Christian Andersen care dă tonul acestui film, semn că live-action-ul are pretenții de a se apropria cu sufletul mai mult de basm, decât de animația din 1989. Regizorul Rob Marshall a declarat că pune accentul pe realismul emoțional în acest film.
Copiii, noii inițiați în poveste, dar și cinefilii care caută la acest film muzică frumoasă, poveste faină și să se simtă bine, vor găsi în Mica Sirenă (2023) fix ce își doresc. Unele schimbări ale scenariului arhicunoscut vin să ajute noua poveste să decoleze mai lin. Dacă nu ești la fel de pretențios ca mine, care am privit filmul la nivel de note muzicale, vei fi mulțumit de film, asta o pot garanta. Și într-un fel de ansamblu mi-a plăcut filmul. E un film cu sirene foarte drăguț. E superb estetic, are glume suplimentare care oferă culoare și râsete garantate. Filmul are și mesaje ecologiste frumos integrate în poveste. Kiss the girl este un moment feeric unde Sebastian, Flounder și Scuttle colaborează pentru a crea atmosferă.
Îți recomand să îl vezi pentru o relaxare alături de cei dragi. În ansamblu nu este deloc un film rău, Mica Sirenă este chiar un film frumos, doar că… nu văd vreun motiv prin care să îmi arate că trebuia să existe, să fie făcut. Primul gând pentru care bănuiesc că Disney își continuă agenda de a face remake-uri este că îi este cumva rușine de moștenirea sa și probabil încearcă să își acopere sau să rescrie poveștile în care a avut elemente nu tocmai ok raportate la societatea zilelor noastre. Pare să îi fie teamă să încerce noi povești care ar putea fi riscante. Cine știe…
De ce nu mi-a plăcut noul remake Mica Sirenă
Ei, până aici a fost lapte și miere. Nu mă înțelege greșit, dar nu am putut concepe ideea de a mă opri la laude, care își au și ele scopul lor și sunt reale și exprimate cu sinceritate (e un film foarte frumos, dar nu neapărat pentru inima mea), însă pentru un ochi avizat cum sunt eu, părțile bune au avut suișuri și coborâșuri. De aceea de la următorul paragraf încolo voi vorbi cu exemple și spoilere pentru a-mi argumenta părerile. Dacă nu te simți pregătit să citești mai departe îți recomand să revii numai după ce ai văzut filmul. Să nu spui că nu te-am prevenit. Și totuși… părerile următoare sunt importante pentru cine dorește o recenzie cât mai completă.
Părerile de mai sus sunt complet valabile, însă sunt însoțite de un mare „… dar…” și de aici intervine problema.
Coloristic totul este spectacular, unele cadre din mare sunt chiar fabuloase, însă avem în egală măsură și o mulțime de CGI-uri nereușite. Partea care m-a dezamăgit cel mai puternic este că filmul nu a putut ține ritmul cu animația, mai ales cu versurile scrise de Howard Ashman care a avut o adevărată viziune asupra filmului. Under the Sea este parțial distrus de CGI care nu face față. E plat, irealist dar cu creaturi marine realiste, este tras de păr și forțat. Era firesc să nu poată fi reprodus frame-by-frame, dar nu are sens și direcție. Pare că au ratat esențialul… formă fără fond!
Și unde pui că Sebastian nu mai este compozitorul curții, ci un banal majordom care preferă să îl servească pe rege decât să aibă grijă de o adolescentă. Măcar în animație avea muzica lui și avea și atitudinea sa cumva părintească și empatică. Deși Daveed Diggs intră destul de bine în acest rol, accentul caraibean a fost atât de accentuat încât mă rupea din film și mă ducea cu gândul la serialul BBC Death in Paradise. Accentul jamaican al lui Sebastian din animație nu este atât de fractural și mi s-a părut mai bine integrat. Dacă influențele franțuzești din animație erau de neglijat și nu puneau sechestru pe întreaga poveste, plasarea filmului undeva, pe o insulă din Marea Caraibilor, deși în mare nefiind o problemă, ne oferă o explozie de culori care par cumva forțat integrate în poveste. Flounder este un pește urât care își spune replicile ca în animație și cam atât. Nu ajută foarte mult și nu se prea face util.
Scuttle, trecând peste faptul că a fost făcut femelă pentru a putea fi rolul oferit lui Awkwafina (cel puțin așa pare, ca au adaptat rolul pentru ea, dar nu mă deranjează neapărat acest lucru… e ok… se distrează… e cool), a fost transformat din pescăruș în corb de mare, o specie de pasăre care se scufundă pentru că Ariel nu iese la suprafață pentru a descoperi ce este un „Dinglehopper” (a.k.a. furculița). Sigur, pipa („Snarfblatt”) nu mai apare ca instrument muzical pentru că Disney nu mai acceptă fumatul în filmele sale. Scuttle are și un pasaj rap de la Lin Manuel Miranda care e destul de haios, dar care are tendința de a deveni enervant. Disney nu mai acceptă stereotipurile, așa că Chef Luis nu mai apare nici să ne încânte melodios, nici să alimenteze porția de râs cu râca dintre el și Sebastian. Cu această agendă ecologistă melodia „Les Poissons” dispare din peisaj, deși era una dintre preferatele mele. Pe lângă melodia rap, mai avem două melodii, una pentru Ariel și una pentru prinț, care, deși sunt frumoase și melodioase, sunt destul de plate și par de umplutură, fiind ușor uitabile. Melodiile consacrate nu au fost neapărat stricate, ba chiar au avut fine atingeri de stil care le oferă subtilitate. Cel puțin la nivel muzical…
Cel mai mult mi-a plăcut colaborarea muzicală dintre Sebastian, Flounder și Scuttle în Kiss the girl. Nu pot spune că întreaga scenă mi-a plăcut. Are momente bune, dar nu este la fel de luminoasă ca în animație și e prea noapte. Nu e vina nopții, dar nah! A fost drăguț și modul în care sunt atrași către plimbarea cu barca, un moment creativ și simpatic. Problema filmului este desincronizarea dintre ce vedem și ce auzim. Nu se pupă împreună, nu sunt convingătoare. Dacă aș fi închis ochii și aș fi văzut filmul cu ochii minții cred că aș fi fost mai cucerită de film.
Nu pot reproșa nimic regizorului Rob Marshall pentru că în chestiunile ce țin de Disney și de remake-uri trebuie să lucrezi cu materialul clientului și ai mai multe liste de reguli stricte decât în orice studio. Și în ansamblu filmul e frumos… dacă nu ar fi fost remake la animație, dacă se numea altfel și ar fi fost original și ar fi avut o altă sirenă am fi fost toți mai fericiți. Dar astfel vorbim despre o comparație ce nu poate fi evitată și se vede ce e rău cu mai mare ușurință. Regizorul face tot ce poate din această poveste, însă cu atât de multe piese scoase sau adăugate ajungem la un joc de Jenga ce e foarte aproape să pice.
Eric este un prinț adoptat de o regină de culoare într-o lume colonială, dar nu ni se explică prea mult de ce această schimbare. Pe tot parcursul filmului mi-am imaginat dacă nu cumva regina ar fi fost iubita lui Triton și mama lui Ariel, iar stilul ei ce aduce aminte cu Regina Charlotte nu m-a dat pe spate în contextul acesta. Noma Dumezweni are o interpretare ok, dar nu era neapărat un personaj necesar întrucât sfaturile erau foarte bine formulate de Sir Grimsby care este super simpatic și este jucat cu stil de Art Malik.
Dacă tot am adus vorba de Triton, pur si simplu Javier Bardem nu mi s-a părut potrivit pentru rol. Nu a fost convingător și nu este impunător, vocea sa nu este intensă, pare o versiune firavă de rege al mărilor, iar replica lui de la final a fost siropoasă și chiar penibilă: „you shouldn’t have had to give up your voice for me to hear you”. Nu mai spun că concluzia scenei la nivel vizual pare ruptă dintr-o telenovelă low-budget prin felul în care este filmat Regele Triton. Cel mai dureros, însă este faptul că Ariel îi spune la final „Te iubesc, tată!” (I love you, Father!), spre deosebire de animație unde Ariel îi spune „Te iubesc, tăticule!” (I love you, Daddy!). Poate că pentru mulți este fix același lucru, însă pentru mine este o diferență de la cer la pământ pentru că Ariel își pierde inocența, candoarea, delicatețea. Este cea mai mică fiică a lui Triton, e firesc să fie alintata lui tati și în animație îi arată prin acest apelativ cât de mult îl iubește și că l-a iertat totalmente pentru tot ce a făcut spre nefericirea ei. Triton din animație este constant măcinat de îngrijorare că a fost dur cu Ariel.
Halle Bailey este o revelație. Vocea ei este minunată, interpretarea actoricească însă este cam plată și mai are loc de evoluat. Intenționat nu mă iau de culoarea pielii, căci nu asta e relevant aici decât într-o singură perspectivă: Avem multe scene întunecate, avem multe scene noaptea, iar pielea ei fiind de culoare… pur si simplu pălește întreaga scenă fiindcă se camuflează în fundal. Este o actriță frumoasă și are potențial, dar în acest film singurul lucru pus în valoare este vocea și mi se pare trist. Din punctul meu de vedere putea să fie orice altă sirenă prințesă, dar nu Ariel.
Îmi place că au schimbat centrul de greutate de la cel estetic și cu scop de căsătorie instantă în unul în care vedem personajele descoperind lumea împreună. Nu se pune accent pe puterea „limbajului corporal” așa cum animația sugera. E minunat acest lucru, e autentic și realist, însă nu este de ajuns pentru a echilibra întreg filmul. În vâltoarea aceasta a balanței vedem și schimbări cumva nefericite. Eric are o poveste, ceea ce e super, dar nu are eroism, nu o salvează pe Ariel, ci Ariel îl salvează pe el și pe toată lumea. Felul în care Eric se întoarce după Max este mai puțin pus în valoare în live action decât în animație unde Eric ajunge în siguranță și apoi face alegerea de a se întoarce pe navă după câinele său. Acest lucru spune multe despre caracterul său. Sigur, și în live action avem elemente ce îl caracterizează, dar nu sunt convingătoare, la fel cum reacția lui când o întâlnește pe Ariel prima dată și pleacă total dezinteresat. Când Ariel îl aduce pe Eric pe malul mării îi ascultă bătăile inimii… la piept. În animație Scuttle oferă un minunat gag ascultându-i inima în talpă. Mi s-a părut trist și sec să lipsească, la fel ca si gesticulația lui Sebastian… iar după ce este salvat de curteni (mi s-a părut mai logic că toată lumea l-a căutat, nu doar Grimsby), Ariel își interpretează cele câteva versuri melodioase cățărându-se pe piatră într-un mod care nu mi se pare tocmai atrăgător.
Surorile lui Ariel nu mai au nume care încep cu „A” precum în animație, se numesc: Mala, Karina, Indira, Caspia, Perla și Tamika. Dacă la câteva dintre ele numele rezonează cu numele unor mări sau golfuri sau elemente marine, altele par pur și simplu aruncate acolo ca și nume fără vreo semnificație în relație cu marea. Nu m-a deranjat faptul că ele au rase diferite, ba chiar mi s-a părut interesant ca idee geografică ca fiecare dintre ele să reprezinte câte o mare sau ocean de pe planetă. Logica etnică a lor este un element care se susține și este bine gândit. Faptul că se strâng la sfat pentru a discuta cu tatăl lor mi se pare firesc și matur, dar chiar mi-ar fi plăcut să asist la concertul dezastruos din animație, element care a fost scos din moment ce nu mai avem compozitorul curții. Iar a doua întâlnire cu ele este atunci când trag concluzia că Ariel e îndrăgostită. Sigur, nici acest moment nu mai este atât de ludic ca în animație pentru că sirenele sunt militante ecologiste foarte serioase și mature. Apreciez intenția, momentul e inserat cu cap, dar parcă mi-ar fi plăcut să le văd ceva mai prietenoase că doar e un film pentru copii.
Un element fascinant este personajul negativ, vrăjitoarea mării. Atât Ursula, cât și Vanessa sunt foarte atrăgătoare, chiar sexy. Melissa McCarthy este probabil actrița care intră cel mai bine în rol din întregul film. Mi-a plăcut mai mult că în animație îi explică lui Ariel regulile mai atrăgător și că lui Ariel îi este prezentat un contract de semnat, dar acest aspect îl găsesc cam subiectiv.
Filmul nu are spiritul și farmecul animației și CGI-ul risipă suflarea ingredientelor pe care le iubim și se afundă în platitudine. Felul în care arată creaturile marine (nu mă refer la sirene aici) este mult prea realist, dar prin acțiunile lor ireale ajung să fie o glumă ce nu mai pare deloc ok. Au încercat ceva puternic, dar au exagerat, au trecut peste limită și au luat-o în jos, totul arătând în final nenatural, nerealist. După ce am văzut scene frumoase și revoluționare la nivel vizual în Avatar: The Way of Water, când avem ca reper filme precum Aquaman la nivel de interacțiune subacvatică, ne dăm seama că Mica Sirenă o dă rău de tot în bară încercând să bifeze doi iepuri deodată. Animația a putut și a făcut-o exploziv. Puterea personificării a fost covârșitoare. Culorile erau bine alese, totul era luminos, vesel și puteai empatiza cu toate personajele.
Or live action-ul a încercat să se revanșeze cu acest lucru pe uscat unde avem această lume din Caraibe plină de culori și dansuri… dar subacvatic aveam senzația că privesc niște decupaje din revista National Geographic care par mișcate nenatural. Nu mă mai întorc la Under the sea… acolo a fost cel mai dureros exemplu și nu au respectat versurile scrise cu atâta măiestrie de Howard Ashman. Îți recomand să urmărești documentarul Howard de pe Disney plus pentru a înțelege cum vedea el acest film și celelalte la care a lucrat. Cântărea fiecare cuvânt, nimic nu era întâmplător. Fiecare moment melodic avea locul și importanța sa și am învățat atât de multe de la felul în care și-a gândit și structurat melodiile. Și-a pus amprenta foarte puternic atât pe Mica Sirenă, cât și pe Frumoasa și Bestia și Aladdin pe care nu a mai apucat să le vadă pe marele ecran…
Majoritatea elementelor amuzante pe care le știam în animație au fost ori scoase, ori interpretate cu lipsă de entuziasm, sunt mohorâte și seci de parcă doar au fost bifate în film.
Este trist să vedem că personajele nu au expresii faciale… în special creaturile, însă și o parte dintre actori nu se pot ridica la expresivitatea atinsă de animație. Uneori am senzația că actorii cântă cuvinte, nu sentimente, emoții, că nu sunt atenți la ce spun, că nu simt ce spun, că nu intră cu totul în pielea personajelor.
Alte probleme apar la final. M-a deranjat că au împărțit momentul transformării lui Ariel în om de către tatăl ei și cel al reuniunii ei cu Eric în două elemente distincte. Se pierde elementul și spontaneitatea. Apoi, după ce amândoi părinții (mama lui Eric și tatăl lui Ariel) ajung la concluzia că s-au judecat unii pe alții ca specii în mod incorect din cauza ignoranței ce ne este prezentată pe tot parcursul filmului ca argument pentru a nu merge pe uscat respectiv pe mare. Problema este că dacă nu avem o nuntă pe o navă și Triton își ia la revedere de la Ariel care e într-o bărcuță aproape de mal, ajungem la o scenă în care toate sirenele vin la suprafață și se alătură pe plajă oamenilor care nu reacționează în niciun fel de faptul că lângă ei sunt sirene. Acest moment este într-un contrast complet față de scena de la început când marinarii vânează o sirenă. Tot la început ne dăm seama că premisa de la care se pleacă este una diferită, în animație marinarii spun că regele Triton este în toane bune iar în film ei spun că regele Triton este în toane proaste și se răzbună pe ei.
Mica Sirenă are o durată destul de mare și ritmul nu este tocmai echilibrat. Cu toate acestea, am încercat să îl savurez și din start am plecat la cinema cu inima deschisă. Probabil că dacă nu mă opresc la aceste gânduri voi continua încă două zile să scriu pentru că deja am revăzut animația de două ori de aseară și până la aceasta oră, după ce am văzut live action-ul. Nu zic să deveniți atât de atenți la detalii ca mine, zic să vă bucurați de film. Și dacă aveți ceva de adăugat… să îmi scrieți în comentarii.
