Când vorbești despre Nicole Kidman îți imaginezi o actriță dulce, romantică, cu o feminitate aparte. Filmul Destroyer a spart acest tipar pentru Nicole Kidman. De-o fi bine, de-o fi rau… hai să aflăm împreună in cele ce urmeazăă.
Cea mai nouă producție a regizoarei Karyn Kusama ne prezintă o Nicole Kidman aflată între două vârste, o poveste dualizată între mirajele tinereții și realitatea crudă a unei maturități dezagreabile. Este un film despre care s-a tot scris în blogosferă și presa de profil, motiv pentru care doresc să exprim punctele de vedere care mi s-au părut interesante. Unii au apreciat filmul, altii mai puțin, însă toți am fost fascinați de jocul lui Nicole Kidman.
Alice Năstase Buciuta face în Revista Tango o observație justă și chiar frumos analizată:
Aș fi putut să jur că fraza trecută pe afișul filmului Destroyer, preluat în limba română sub titlul Capcana, este doar o foarte bună găselniță de marketing. “Nimic din ceea ce a făcut Nicole Kidman în cariera ei nu te pregătește pentru Capcana”. Dar este, de fapt, un fel de premoniție a suspinului spectatorului uluit, ce va ieși din sala de cinematograf convins că a văzut un film excepțional, în care Nicole Kidman face rolul vieții ei, într-un joc actoricesc de-o complexitate care include forță, grație, duioșie, emoție, sfâșiere, revoltă, iubire și un talent atât de mare, încât fiecare pas al actriței printre cele două roluri pe care le joacă te obligă să te regăsești pe tine însuți.
Filmul este o odisee morală și existențială iar Nicole Kidman este cea care transformă acest thriller politist în ceva total neașteptat. Nu e un rol caracteristic ei. A fost genul acela de film care îți schimbă total perspectiva despre ce poate face un actor. Mulți actori preferă roluri deja stereotipice… ei bine… Kidman a ieșit din orice zona de confort cu acest rol.
Anca Hromadnik o descrie pe Nicole Kidman pe dinfilme.ro fiind foarte atentă la aspectele interioare și exterioare ale personajului:
În „Capcana“ însă, actriţa, nu s-ar putea spune că nu îşi joacă partitura, o face, este de-acolo, din poveste, numai că pare să nu o avantajeze deloc masca pe care i-a pus-o regizoarea: Nicole Kidman este zombificată, machiajul o transformă într-un personaj cu faţa în descompunere, este ceva nefiresc în modificarea ei fizică. Ca femeie cu remuşcări adânci, într-o luptă continuă cu ea şi în special cu asumarea şi recunoaşterea unei vinovăţii, nu era nevoie de o cosmetizare atât de degradantă (în sensul propriu). Dar probabil că regizoarea Karyn Kusama asta şi-a dorit de la personaj: să dea chip cumva, unul monstruos şi bântuitor, fantomatic, greşelii înseşi. Fără concesii şi fără milă, ştergând până şi ultima urmă de feminitate din Erin Bell. Erin Bell este un mort viu, care cu ultimele puteri încearcă să regleze lucruri din trecut şi să rămână şi în prezent.
Si pentru că vorbim de roluri, partenerul ei din film este actorul cu rădăcini românești, Sebastian Stan, pe care îl știm, desigur, drept Bucky din Căpitanul America.
Sebastian ne face sa fim mândri de faptul ca este unul dintre romanii ce au reușit cu adevarat in capitala mondiala a filmului și ne dovedește ca deține o versatilitate artistica ce-i va oferi roluri in viitor in producții de toate genurile.
Destroyer / Capcana este regizat, după cum scriam mai sus, de Karyn Kusama de care am auzit prima dată când am rămas fascinată de filmul „Aeon Flux” pe care l-a semnat de asemenea.
Cosmin Epurescu-Pascovici a analizat filmul pe blogul Ralucăi Uluiteanu cu o abordare inedită:
Regizoarea Karyn Kusama face din Los Angeles-ul arid, cu strazile dezolante si pustii ale cartierelor marginase, un „personaj” in sine al filmului care are si marele merit de a avea propiul ritm, propia atmosfera, in care spectatorul se lasa prins pentru 2 ore. Cred ca deja orizontul de asteptare pentru urmatorul proiect regizat de Karyn este foarte sus, cu siguranta o cariera pe care o vom urmari cu mult interes de acum incolo.
Desfășurarea acțiunii în Destroyer se face în planuri multiple, bazate pe acțiune și reacțiune, pe faptul că trecutul bântuie chiar și după mai mulți ani.
Emil Calinescu de la CinEmil.ro face o paralelă interesantă despre filmele cu planuri multiple care aparent prind la public și filmul nostru în care timpul parcă stă pe loc.
Filmul Capcana – Destroyer mi-a adus aminte de o discutie mai ampla legata de liniariatatea filmelor. Un prieten de-al meu, pe atunci student la regie in Anglia, imi spunea cat de apreciate sunt filmele non-liniare. Cum sunt indemnati ei, ca studenti, sa faca inclusiv scurtmetraje non-liniare. Cum un film decent, de duzina, liniar, poate deveni un film bun daca povestea este spusa non-liniar. Cica creierul uman nu gandeste, de fapt, liniar, de aici pasiunea multora, critici si regizori, pentru acest mod de a spune povestea.
Printre altele, un film liniar poate parea static, plictisitor. Non-liniaritatea aduce un plus de dinamism.
Filmul Capcana – Destroyer este, din acest punct de vedere, un film ciudat. Atipic. Dubios. Un film non-liniar extrem de … static.
Iulia de la supergulia.ro se declară entuziasmată de stilul și ritmul filmului:
Când crezi că te-ai prins de firul cronologic al evenimentelor și, deci, de întreaga însemnătate a poveștii, zbang! vine finalul și îți zguduie neuronii!
Dan Romascanu de la Fillme-Carti.ro evidențiază un defect de credibilitate pe care filmul îl poartă.
În timp ce scenariul este bine scris și descoperim lent trecutul întunecat al personajului, există un defect mare care face toată povestea mai puțin credibilă. Cred că chiar și în Los Angeles-ul descris în film, un ofițer de poliție cu un astfel de comportament haotic ar fi suspendat pe loc, nu i s-ar încredința o armă și insigna de ofițer al legii. Pentru un film care aspiră să fie realist, aceasta este o greșeală uriașă în opinia mea. Nimic nu place în acest film, nici chiar personajul principal, cu siguranță nu realitatea din jurul ei.
Ionuţ Mareş de la Ziarul Metropolis vorbește despre încercările filmului de a ține privitorul atent:
O narațiune care este, de altfel, destul de convențională. Asta în ciuda montajului care se vrea ambițios și în care prezentul acțiunii și trecutul, mai exact momentul care motivează starea de acum a lui Erin, sunt amestecate, pentru ca informațiile despre personaj să fie livrate pas cu pas, în speranța de a ține atent privitorul.
Angela Alexandru de la CineAmator ajunge la concluzia că filmul merită o a doua vizionare pentru o parere mai amplă:
Cu ceva influente de neo-noir, filmul „Destroyer” te face sa te simti incomod si simplul fapt ca a reusit sa faca asta este grozav. Prea putine filme au bifat intr-o productie despre razbunare un disconfort mai mare. Plin de intrigi de calitate, care graviteaza in jurul unui singur personaj, cel jucat de Kidman, pelicula mai strecoara si ceva detalii care te fac sa intelegi ce inseamna pierderea si regretul – ‘I’m mad. I’m still mad, it’s burned a circuit in my brain’, spune ea la un moment dat. Pentru ca ea, Erin, este furioasa in primul rand pe ea insasi, pe locul ei de munca, pe greselile sale, pe deciziile ei, pentru tot ce a facut ca mama si angajat.
Am incredere ca filmul va fi mai satisfacator la o a doua vizionare. Curajos si greu de urmarit dar indraznet, complex si condus de melancolie, „Destroyer” multumeste audienta care cauta altceva decat blockbustere zgomotoase, castigand mai ales prin cum s-a structurat povestea si prin cat de furios si cinic este personajul personalizat de Nicole Kidman.
Abia astept!
Pingback: The Goldfinch: Iluzia Libertății - 5 lucruri faine despre el - Cinefilia