După 40 de zile – O călătorie între sacrul și profanul Olteniei

Vineri a intrat în cinematografele din România filmul „După 40 de zile”, al patrulea lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki care a mai regizat și lungmetrajele Zavera (2019), Q.E.D. (2013) și Cealaltă Irina (2009).

După 40 de zile nu este un film comercial, este un film frumos, ușor, care te pune puțin pe gânduri și care te poartă prin poveste într-un ritm lent ca al vieții de la țară. Acțiunea se petrece într-o comună ca un colț de rai, cu peisaje rurale și pitorești, locuită de oameni simpli, dintr-o bucată. Personajele sunt bine conturate, pornind de la cei doi bătrâni, Emil (Mircea Andreescu) și Titi (Valer Dellakeza), personajele principale, și până la vânzătoarea de la gogoșerie (Cosmina Hoara care poartă un rol cu o negociere dură din punct de vedere sentimental pentru privitor).

Filmul se păstrează în liniile regizorului, pornind de la teme filozifice, psihologice și atingând tradițiile.

Subiectul central este prietenia dintre Emil și Titi. Asta, la o primă vedere. Emil nu crede în spirite. Titi este prietenul lui de când lumea. Iar Smaranda, soția lui Emil, ei bine, ea este la doi metri sub pământ și se pregătește de ziua judecății. După parastasul ei de 40 de zile Titi pare cel mai oropsit om de pe fața pământului și începe să se stingă pe picioare. Emil vrea să reaprindă în el scânteia vieții. Dar eforturile lui sunt inutile. Zilele lui Titi par numărate. Căci Smaranda s-a mutat după parastas în casa lui. De ce îl bântuie Smaranda?, asta e o poveste, dar lui Titi îi e greu s-o zică, pentru că este despre lupta pe care fiecare trebuie s-o ducă pentru a-l înțelege și accepta pe celălalt, într-o prietenie sau într-o poveste de iubire. Ca un detaliu interesant, aș menționa că în fotografia Smarandei este chiar bunica regizorului.

Filmul îmi aduce aminte de filme precum cele din seria Grumpy old men, dar stilul dramatic românesc și abundența de simboluri și tradiții îi oferă autenticitate.

Titlul în engleză, No Rest For The Old Lady este și el foarte interesant ales. Are o altă fațetă a poveștii, una care îți poate da fiori ținând cont de discuțiile despre moroi prezente în film. Există o mulțime de referiri la tradiții și superstiții, iar Emil este pus la zid cu fiecare ocazie pentru că nu a respectat cele ce trebuiau făcute și nenorocirile se asmuțesc asupra satului.

Chimia dintre Mircea Andreescu și Valer Dellakeza este ușor de observat, iar faptul că unul este actor cu experiență în film, iar celălalt cu experiență în teatru, vine ca o echilibrare a relației dintre cei doi. Par să învețe unul de la celălalt chiar sub ochii noștri, iar acest lucru nu deranjează, ci creează o legătură faină de comunicare cumva telepatică între personaje. Se poate observa în unele cadre că ei se studiază unul pe celălalt. Filmul este cumva lent față de filmele pe care obișnuim să le vedem de obicei, iar aceste detalii constituie acel dinamism pe care ochiul caută să îl vadă din instinct.

Am apreciat atenția la detalii și uneori mă fascinau cadrele bine puse la punct. De exemplu, m-a impresionat faptul că la magazin toate conservele si borcanele erau așezate perfect. Mă întrebam pur și simplu cât le-a luat să așeze acele produse în cadru. Desigur… acesta este doar un detaliu care mi-a rămas fixat în minte, iar adevăratele provocări ale filmului ți le las ție să le descoperi. Desigur, în acest film nu doar că se mănâncă ciorbă de mai multe ori, ci se și gătește acest fel de mâncare… pentru care aflăm despre un ingredient secret.

După ce am ieșit din cinematograf eram convinși că acesta este un film cu un scop: de a arăta publicului singurătatea bătrâneții și poate, de a aminti de acea vorbă veche “Cine nu are un bătrân să își cumpere!”. Apoi am concluzionat că oricine se poate identifica fie cu Emil, fie cu Titi, iar conflictul acesta de viziune poate fi extrapolat în multe situații din societatea în care trăim și pentru o mulțime de oameni.

„După 40 de zile” a fost filmat în primăvara anului 2019 și finalizat la sfârșitul anului 2020, filmările având loc în localitățiile din jurul Drăgășaniului. M-am bucurat că au explorat obiceiurile funerare oltenești care sunt, într-adevăr inedite. Mi s-ar fi părut poate mai interesante dacă nu aș fi văzut recent un alt film care explora subectul. Cu toate acestea, modul de abordare este complet diferit, iar comicul situației este prezent, dincolo de natura dramatică a situației. Din nou, detaliile sunt cele care fac diferența… de la un cosciug roșu, până la bocitoarele angajate care își actualizau cântecul tânguitor în timp real sau leagănul prezent în cimitir.

Cu siguranță filmul este unul care îți va ridica la fileu câteva întrebări existențiale. Vă recomandăm filmul cu siguranță și mai multe despre locurile unde poate fi urmărit poți afla de pe pagina de Facebook a filmului.

Trailerul oficial:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.