Experiența mea cinematografică românească (a se citi ca parte din public) se împarte în două. Înainte și după ce am început să văd filme românești ce redau adevărul gol-goluț prins în tentaculele regimului comunist. Și cum pe vremea lui ‘nea Nicu se făceau niște filme superficiale, rar ancorate în realitate, era mai mult decât necesar ca după niște ani buni de la revoluție să apară câteva producții care să redea evenimente istorice deloc mușamalizate. Oricât de triste, crude și de neimaginat au fost ele, nu e o soluție să le reducem la tăcere, pentru că efectele în timp nici măcar nu le bănuim.
Știm, nu e vreo noutate că istoria nu este un subiect prea popular la noi, deși efectele lipsei de informare se pot vedea cu ochiul liber. Dar pentru asta trebuie să mai dăm și capacul la oala cu ignoranță. Altfel spus, un eveniment istoric ce nu merită trecut cu vederea este fără dar și poate, Experimentul Pitești, pentru care Victoria Baltag a croșetat încă din anul 2011, și a semnat regia unui film testament, totul ca să ne spună că e ușor să nu vorbești. Și foarte greu să vorbești. Însă, mai presus de atât, avem nevoie de educație, informație și libertate. Scenariul a prins contur cu ajutorul Alexandrei Axinte.
La ce să te aștepți dacă mergi la Experimentul Pitești?
„Noi, oamenii, suntem tare ciudați. Pe cât de multe lucruri frumoase facem, pe-atâtea blestemății”
Montat într-o claritate spațială excepțională, filmul pare că rescrie istoria și îți activează toate simțurile. Mă ia cu frisoane numai când mă gândesc la câte scene am închis ochii. Am zis să te avertizez și pe tine că e de-a dreptul cutremurător. Și da, recunosc, mi-a luat câteva zile să îl rumeg și să mă reculeg. Acum, însă, pot să articulez foarte clar că, ce a putut face partidul conducător așa cum a considerat el de cuviință la ora aia, nu poate fi denumit altfel decât o serie proastă de instrucțiuni de reeducare prin tortură fizică și mentală. Cum să zic eu, nu știu ce hram purta, dar dacă stau bine să mă gândesc, sigur sunt mult mai ok cele din democrație.
Ține doar de noi să dăm mai departe una dintre poveștile dure dintr-o serie lungă de evenimente care merită ecranizate. Iar aici mă refer la Experimentul Pitești, o rețetă pentru dezastru, însă o reușită deloc întâmplătoare a Victoriei Baltag. Filmul este translatat în timpul regimului comunist și redat prin prisma lui Herman, un tânar cu speranță care devine, peste puterile lui, o mașinărie de tortură. Iar de-aici încolo, vă puteți imagina ce urmează.
În distribuție regăsim o salbă de actori, de la studenți sau absolvenți ai UNATC (la momentul filmărilor, ~2015): Sergiu Moraru, Sonia Teodoriu, Rareș Lucaci, Claudiu Oprea, Adrian Lepădatu, până la nume deja sonore, precum Ion Caramitru, Olimpia Melinte, Tedy Necula, Axel Moustache, Claudiu-Cristian Prisecaru. Din păcate, este ultimul film în care a jucat și de a cărui premieră nu s-a putut bucura fostul director al Teatrului Național București, sau „Socrate”, cum mulți din generația părinților noștri și-l amintesc din filmul „Liceenii”. În liceu am cam ratat experiența mersului la cinema, dar din studenție am început să recuperez imediat ce am avut puțin răgaz, printre sesiuni. Iar de-atunci, mi-am terorizat toți prietenii cu pasiunea mea pentru filme românești.
„Spune-ți-le ce vor să audă, ce vi se pare atât de greșit în asta?”
Sincer, nici nu știu de unde vine, per se, această depreciere pentru filmele românești. Dar cum ne dăm noi singuri la gioale, nu ne mai dă nimeni. Iar dacă îmi permiteți, înclin să cred că e un dat al nostru. Iar asta mă face să mă întreb: Cinematografia românească, încotro? Arrivederci? Sper că nu, eu țin cu casa. Pentru amatorii genului, sunt câteva filme care au cam dărâmat box office-urile în ultimele luni, dar vă las pe voi să le descoperiți. Între timp, am pierdut șirul filmelor independente care se zbat să intre în cinema. Aparent, detalii complete și despre filmul în cauză în curând, când se mai conving unii și alții că merită să ruleze. Acestea fiind spuse, mă întreb ce o mai mână pe Victoria Baltag în acest periplu, că ușor sigur nu îi va fi. Însă ce cred, chiar cu tărie, e tocmai că Victoria este exemplul multora de perseverență și dăruire. Sau cel puțin al meu.
De pildă, ea a avut un scop precis și l-a atins. Pentru că Experimentul Pitești e de departe cea mai bună radiografie a fenomenului. Însă, fiind un film independent, provocările au fost la tot pasul. Numai ea știe cât a durat până a văzut luminița de la capătul post-producției, alături de restul echipei de producători: Bogdan Amuraritei, Csaba László Eröss, Erica Moldovan și Claudiu-Cristian Prisecaru. Și câtă strădanie trebuie să fi fost pentru Marius Donici și Cosmin Dumitrache la capitolul imagine, ținând cont de locațiile pe care poți să le intuiești. Plus de cât or fi meșterit la decoruri și costume Claudiu-Cristian Prisecaru și Geanina Sandu.
Întreaga echipă a scos artileria grea, împreună și fiecare în parte au dat tot ce au avut mai bun, s-au transpus într-un regim neiertător și și-au pus în slujba cinematografiei tot talentul lor. De-asta tot sper că o să intre în sfârșit și în cinematografe. După umila mea părere, ar trebui să ajungă în toate cinematografele, de la primul de stat până la ultimul privat. Nu pentru o supraîncărcare. Ci pentru că trebuie să le dăm voie să-și spună poveștile și să ne dăm voie să nu facem erori de judecată. Dacă suntem suficient de cinstiți cu noi și de educația cu care ne mândrim în școlile românești, e musai un film de introdus în programa de liceu. Iar pentru cei mai mici, o vizită la Muzeul Comunismului pentru Copii din Pitești. La fel cum elevii din școlile nemțești nu finalizează studiile până nu vizitează lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau din Polonia.
Iar dacă pe mine mă sfâșie numai gândul, pot doar să îmi imaginez cum se simte sarea pe rana celor care au fost acolo. Sau a rănilor pe care le redeschid familiilor celor care au fost acolo. Experimentul Pitești nu are cum să nu-și lase amprenta și să nu aibă reminiscențe asupra lor. E aproape imposibil să ștergem cu buretele astfel de evenimente istorice. Îndemnul Victoriei Baltag este să construim o lume nouă pornind de la lecțiile învățate din trecut, căci poveștile nespuse ne separă. De-asta plănuiește să scoată și o carte manifest, cu mărturiile celor care au trecut prin această traumă, dar și a celor care au fost afectați indirect. În spatele lor, se ascund povești care lasă cicatrici, iar nouă nu ne-a mai rămas decât să le mângâiem.
„În viață sunt multe lucuri de făcut și puțin timp de pierdut”
Ca să onorăm momentul, lăsăm chiar aici o fotografie de la una dintre proiecțiile private și în scop caritabil ale filmului, găzduite de Muzeul Recordurilor Românești. Surpriza din partea casei a fost expoziția strămoșilor aparatului foto prezentată de domnul Victor Bota, directorul muzeului.
Recenzia a fost realizată de Emilia-Valentina Marin.
