Premiile Gopo sunt echivalentul autohton al premiilor Oscar și mai este puțin până la Gala Premiilor Gopo care va avea loc marți, 29 iunie, și va fi transmisă în direct începând cu ora 19.30 pe Voyo, pe TIFF UNLIMITED și pe premiilegopo.ro.
Cu această ocazie m-am gândit să îți prezint mai multe despre filmele românești recente și privirea mi-a picat pe singura schimbare din structura festivalului în acest an. Premiera anului 2021 este prezența a trei categorii distincte dedicate scurtmetrajelor: 12 titluri au fost nominalizate pentru Cel mai bun scurtmetraj de animație, Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune și Cel mai bun scurtmetraj documentar. Aici poți vedea întreaga listă de nominalizați la premiile Gopo 2021.
Planul era să fac un articol care să cuprindă toți nominalizații, dar răspunsurile au fost unele deosebite și pline de energie și m-am hotărât să acord fiecarui regizor spațiu distinct. Prin urmare, de astăzi și până la Premiile Gopo 2021 vei putea citi zilnic câte un interviu cu un regizor de la una dintre cele 3 categorii de scurtmetraje despre filmul său, dar și despre scurtmetraje în general.
Filmele nominalizate la categoria Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune vor putea fi urmărite de spectatorii din bucurești gratuit cu rezervare la Seara Filmului Românesc pe 23 iunie la Grădina cu filme conform evenimentului de pe Facebook, iar astăzi avem plăcerea să aflăm mai multe despre viziunea regizorilor Andra Tarara & David Schwartz, prezentă la premiile Gopo cu scurtmetrajul de ficțiune Ținutul care nu doarme niciodată.
Andra Tarara & David Schwartz au produs și regizat filmul Ținutul care nu doarme niciodată în plin lockdown cu resursele aflate la îndemână în casă. Andra este regizoare de film documentar, artistă video, fotografă și arhivistă la Muzeul Țăranului Român. David este regizor de teatru și coordonator al Stagiunii de Teatru Politic, membru al colectivului Vârsta4 și co-inițiator al proiectului MACAZ – Teatru Coop. Dincolo de jocul de lumini și biblelouri, filmul transpune idei mult mai profunde, inspirate din Brecht, din Decameronul lui Boccacio sau din Masca morții roșii a lui Poe.
Mai multe despre Andra Tarara & David Schwartz și filmul lor poți citi în următorul interviu.
Ce v-a determinat din poveste să alegeți subiectul abordat?
Alegerea subiectului pentru film a venit într-un moment foarte delicat. În aprilie 2020, în mijlocul carantinei, când stăteam închiși în casă și citeam destul de frenetic despre pandemie și despre perioada „istorică” în care ne aflam. Era o perioadă în care în fiecare țară se luau decizii și se făceau alegeri politice, care aveau să afecteze „mersul lumii” pentru următoarea perioadă. Am vrut să surprindem acest moment de tensiune în care decidenții politici și societatea în ansamblu sunt puși în fața unei alegeri delicate. Între logica medicală, științifică și „socială”, care ne spunea că trebuie să facem tot ce putem ca să oprim pandemia până la dezvoltarea unui antidot. Și anti-logica „economică”, a profitului cu orice preț.
Fix în acea perioadă a venit invitația, pentru mai multe regizoare și regizori, din partea lui Andrei Tănăsescu și Anca Hrab, de a realiza un scurtmetraj acasă, folosind mijloace la îndemână și respectând regulile carantinei, pentru cea de-a 24-a ediție a Festivalului Filmului European.
Așa că ne-am hotărât să transmitem perspectiva noastră asupra situației în care ne aflam, îndepărtându-ne de realitatea imediată a propriilor anxietăți și încercând să punem în ordine niște idei mai mari despre modul în care este organizată lumea. Sigur, filmul a venit de pe o poziție de furie și teamă, dar și dintr-un orizont al speranței, în care schimbările pozitive păreau încă posibile. Începuse să se vorbească mai mult despre inechitate, despre consecințele invadării mediului natural, despre importanța științei. Cifrele creșteau exponențial, iar contextul pandemiei părea să confirme că pentru a trece cu bine peste situația asta, este nevoie de solidaritate și întrajutorare reciprocă, nu putem lăsa pe nimeni în urmă.
Care a fost cea mai mare provocare în timpul producției? Au existat momente amuzante?
Au fost multe provocări. Am hotărât să spunem povestea epidemiei din „Ținutul care nu doarme niciodată” folosind ca personaje bibelourile și figurinele din colecția noastră de acasă. Am improvizat un spațiu de filmare într-un dulap-mini-bar și ne-am apucat să facem eclerajul cu veiozele din casă. A fost complicat să facem toată munca asta „de platou” în doi, în special când aveam de construit momente cu schimbări de lumină sau trebuia să mișcăm obiectele. Și, în timp ce stăm chirciți în dulap sau lungiți printre bibelouri, să fim atenți la poziția camerei, compoziție, șarf și așa mai departe. Timp de două săptămâni, toată sufrageria noastră a devenit platou cu bibelouri împrăștiate în așteptarea „zilei lor de filmare”, cu prelungitoare, cabluri, trepiede și camere. Probabil cea mai mare provocare a fost să nu spargem niciun bibelou. Aproape că am reușit 🙂
Care este, după parerea ta, cel mai puțin apreciat aspect al unui scurtmetraj și de ce consideri că lumea ar trebui să-și îndrepte privirea mai des către scurtmetraje?
Credem că de multe ori scurtmetrajele sunt văzute drept niște exerciții, iar societatea noastră nu valorizează atât de mult ideea de exercițiu, de schiță. Tot accentul cade pe Capodoperă, pe Arta adevărată, consistentă și finisată – care nu poate fi decât lungmetraj. În logica asta, scurtmetrajul ajunge să fie tratat drept o etapă de tranziție, de pregătire și este mai puțin luat în serios ca o operă în sine, autonomă și împlinită.
Această ordine a lucrurilor se reflectă și în felul în care sunt împărțite și pot fi accesate resursele. Lungmetrajul necesită mai mult timp, mai mulți bani, și-atunci e nevoie de oarece notorietate ca să se poată întâmpla; pe de altă parte, mizele de distribuție și posibilă monetizare sunt mai mari, crescând și presiunea.
Asta face din scurtmetraj un spațiu al libertății, al experimentului, un spațiu unde pot fi descoperite vocile cele mai tinere ale cinematografului și noile direcții de explorare. Un spațiu mult mai accesibil pentru oricine vrea să se exprime. Un mediu cu o mult mai mare viteză de reacție, care poate aduce în discuție subiecte de interes imediat, poate surprinde reacții rapide la realitatea trăită. Iar asta ni se pare valoros.
La ce ar trebui să se aștepte realizatorii de scurtmetraje de la audiență și la ce ar trebui să se aștepte audiența de la creatorii de scurtmetraje?
Trăim într-o societate în care timpul se comprimă foarte tare, în care lumea pare că nu mai are răbdare la produsele culturale lungi și dificile, în care memele și statusurile de Facebook impun ritmul și capacitatea de concentrare. Deci, scurtmetrajele ar trebui să se plieze perfect pe această realitate. Însă adevărul este că scurtmetrajele bune sunt foarte-foarte greu de făcut. Este deosebit de dificil să redai o temă sau o idee puternică cu toate nuanțele și complexitățile ei într-o durată așa de scurtă. Ne-ar plăcea ca publicul să aprecieze tocmai acele scurtmetraje care reușesc să surprindă o tensiune, o contradicție, un paradox din societatea în care trăim.
Care sunt elementele cheie pentru a face un scurtmetraj?
Fiecare poveste cere un anumit timp pentru a se derula pe îndelete, în cel mai potrivit ritm. Unele povești se potrivesc mai bine în formule scurte, altele în formule mai lungi.
Ca urmare, credem că cea mai importantă condiție pentru realizarea unui scurtmetraj este să existe o idee care să se potrivească în formula asta, fără să se simtă ca o limitare, ca o constrângere, ca o forțare nefirească pentru a se încadra într-o durată scurtă.
Dacă ați avea oportunitatea de a realiza un nou film, ați alege să faceți tot un scurtmetraj sau v-ați aventura la un lungmetraj?
Noi am făcut și facem în continuare și filme scurte și filme lungi. Nu considerăm scurtmetrajul un stadiu pregătitor pentru lungmetraj, care ar trebui abandonat o dată ce reușești să faci primul lungmetraj. Sunt formule estetice diferite, cu provocări diferite și cu publicuri posibile diferite.
În momentul ăsta lucrăm la un nou lungmetraj, o docu-ficțiune cu fragmente de animație, arhive și reconstituire istorică despre Max Goldstein, autorul primului atentat terorist din România, care a pus o bombă artizanală la o ședință a Senatului, în decembrie 1920. Au fost uciși trei politicieni și răniți alți câțiva. Goldstein era un evreu sărac din Bârlad, pasionat de explozibili și adept fanatic al ideilor anarho-comuniste. A afirmat în repetate rânduri că atentatul său a fost un răspuns la contextul social al momentului – la sărăcia cruntă, la reprimarea grevelor și protestelor, la abuzurile poliției. Martor la proces, Nicolae Iorga nota în jurnalul său că Goldstein este periculos tocmai pentru că „argumentația sa este logică până la crimă”. Ni se pare foarte interesant să explorăm acest subiect din perspectiva prezentului, măcinat de alte contradicții și probleme, dar cu tensiuni sociale care ne amintesc de cele de acum o sută de ani.
Însă vom reveni cu siguranță și la scurtmetraj, probabil când vom avea o idee suficient de puternică și de condensată.
O mare problemă a scurtmetrajelor este faptul că în afară de festivaluri, accesul lor în cinematografe și/sau la TV este infim, cum poate reuși publicul să vadă scurtmetrajul realizat de tine și care este viziunea ta ca soluționare a acestei chestiuni?
Într-adevăr, reticența publicului față de scurtmetraj se datorează cel mai probabil lipsei de expunere. Din punctul nostru de vedere, obișnuința asta nu se poate construi decât prin niște schimbări structurale: deschiderea televiziunilor către distribuția de scurtmetraj, includerea filmului în programe educaționale (atât de educație cinematografică, cât și pe diverse alte teme), programarea unor calupuri de scurtmetraje curatoriate în orarul normal al cinematografelor, organizarea unor evenimente în jurul filmelor (dezbateri, discuții cu diferiți invitați, care să abordeze filmul din diverse perspective etc.), mai mult scurtmetraj pe platformele VOD, dar și distribuție online gratuită (ideal într-o formulă organizată, însoțită de promovare bună, astfel încât să nu fie înghițită de „gaura neagră” a internetului).
Noi am încercat diverse variante. „Ținutul care nu doarme niciodată” chiar a avut premiera online, fiind disponibil în mod gratuit pentru câteva zile. Însă în lipsa unor eforturi și bugete de promovare mai serioase, e greu de atras atenția asupra filmului – internetul care ar trebui să fie „worldwide”, de fapt se reduce la cercul nostru extins de prieteni în situația asta. Și, din nou, în lipsa unei obișnuințe formate, un film răzleț aruncat pe internet nu are oricum viață lungă.
Sigur, o platformă care să aducă filmele împreună deja îmbunătățește mult situația (Cinepub face o treabă foarte bună în direcția asta), dar o altă problemă care complică lucrurile este statutul de premieră pe care îl cer o serie de festivaluri. Filmul nu ajunge decât foarte târziu la un asemenea grad de accesibiltate, abia după ce iese complet din circuitul festivalier. Și-atunci platformele cele mai deschise riscă să fie un fel de „cimitire” de filme. Adică arhive, și asta nu-i puțin lucru, dar cu toate astea, sperăm ca „Ținutul care nu doarme niciodată” să n-ajungă la modă abia la următoarea pandemie :))
