Gopo 2021 – Interviu: Vlad Petri și scurtmetrajul documentar Cerbul a trecut prin fața mea

Premiile Gopo sunt echivalentul autohton al premiilor Oscar și mai este puțin până la Gala Premiilor Gopo care va avea loc marți, 29 iunie, și va fi transmisă în direct începând cu ora 19.30 pe Voyo, pe TIFF UNLIMITED și pe premiilegopo.ro.

Cu această ocazie m-am gândit să îți prezint mai multe despre filmele românești recente și privirea mi-a picat pe singura schimbare din structura festivalului în acest an. Premiera anului 2021 este prezența a trei categorii distincte dedicate scurtmetrajelor: 12 titluri au fost nominalizate pentru Cel mai bun scurtmetraj de animație, Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune și Cel mai bun scurtmetraj documentar. Aici poți vedea întreaga listă de nominalizați la premiile Gopo 2021.

Planul era să fac un articol care să cuprindă toți nominalizații, dar răspunsurile au fost unele deosebite și pline de energie și m-am hotărât să acord fiecarui regizor spațiu distinct. Prin urmare, de astăzi și până la Premiile Gopo 2021 vei putea citi zilnic câte un interviu cu un regizor de la una dintre cele 3 categorii de scurtmetraje despre filmul său, dar și despre scurtmetraje în general.

Filmele documentare au câștigat teren în ultimii ani atât la nivel mondial, cât și în România, iar cele nominalizate la categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar de la premiile Gopo sunt cu siguranță producții ce nu trebuie ratate. Astăzi avem plăcerea să aflăm mai multe despre viziunea regizorului Vlad Petri, prezent la premiile Gopo cu scurtmetrajul documentar Cerbul a trecut prin fața mea.

Vlad Petri a absolvit UNATC, specializarea Imagine Film şi Televiziune (2004) și Masterul de Antropologie Vizuală și Media de la Universitatea Freie din Berlin (2014). Filmul este unul extrem de personal, ilustrat cu fotografii de familie de o imensă valoare sentimentală, iar titlul Cerbul a trecut prin fața mea a fost ales in urma unei descoperiri în albumul bunicilor autorului.

Mai multe despre Vlad Petri și filmul său poți citi în următorul interviu.

Ce te-a determinat din poveste să alegi subiectul abordat?

Acest film a prins formă în timpul pandemiei, la scurt timp după decesul bunicii mele. Uitându-mă prin albumele de fotografii ale familiei mi-am dat seama că acolo sunt foarte multe povești a căror descifrare mie mi-e total necunoscută. Și mi-am dat seama că în momentul în care cineva moare, odată cu acea persoană dispar și codurile de citire ale trecutului, de înțelegere a fotografiilor, a evenimentelor, atitudinilor, gesturilor din ele. Pentru mine, lucrul la acest film a însemnat o redescoperire a acestui trecut, a fost o aventură presărată cu tot felul de întâmplări neașteptate, mici detalii ascunse, care prin montaj au căpătat noi valențe. Și m-am bucurat că am găsit o înregistrare audio mai veche cu bunica mea, care leagă toate aceste povești și le dă înțeles și coerență.

Care a fost cea mai mare provocare în timpul producției? Au existat momente amuzante?

Cea mai mare provocare a fost una legată de timp. La invitația lui Andrei Tănăsescu și a Ancăi Hrab filmul urma să facă parte dintr-o selecție de scurtmetraje despre viața în timpul carantinei Covid-19. Eu începusem inițial lucrul la un alt film, dar după decesul bunicii mele mi-am dat seama că mi-aș dori foarte mult să fac acest scurtmetraj. Și mi se părea că se și potrivește perioadei de izolare, când majoritatea oamenilor vorbesc despre trecut, aminitiri, moarte, despre importanța relațiilor în familie. A durat în jur de o lună tot procesul – selecția materialelor, scanarea, montajul, sunetul, dialogurile, subtitrările, post-producția. În mare parte m-am ocupat eu de aceste aspecte, dar am avut parte și de prieteni și cunoscuți care s-au implicat în procesul de producție. Cătălin Cristuțiu mi-a oferit câteva sfaturi foarte prețioase legate de montaj, cu Andrei Tănăsescu am vorbit ore întregi la telefon despre diferite momente și posibile semnificații ale filmului, Sorin Botoșeneanu, cu privirea sa ageră și atenția pentru detalii a fost omul care a “desfăcut” materialul pe toate părțile, determinându-mă să îmi pun întrebări și acolo unde credeam că am epuizat totul, Denisa Colțea s-a ocupat de unele scanări și de culegerea dialogului. Iar la sunet am lucrat cu Vlad Voinescu, autorul sound designului și a mixajului acestui film, care a reușit să anime imaginile prin universul sonor propus și să însuflețească trecutul. De asemenea aș vrea să mai mulțumesc studioului Avanpost și lui Carmen Rizac pentru că mi-au facilitat accesul la ei și am putut face ultimele modficări văzând filmul în condiții de cinema. Și toate ăstea s-au întâmplat într-un timp foarte scurt, cu nopți nedormite și stres, dar cam asta se întâmplă la majoritatea filmelor.

Care este, după parerea ta, cel mai puțin apreciat aspect al unui scurtmetraj și de ce consideri că lumea ar trebui să-și îndrepte privirea mai des către scurtmetraje?

Scurtmetrajele sunt adesea văzute la calup sau sunt considerate o etapă pe care trebuie să o traversezi pentru a ajunge la lungmetraj. Nu mi se pare că sunt luate destul în serios, mai ales în afara unui circuit festivalier. Îmi vine în minte acum festivalul „Next” de la noi care era un festival dedicat scurtmetrajelor, având o selecție foarte bună și un public entuziast. Și mai sunt și alte exemple, de alte festivaluri unde se mai proiectează și scurtmetraje. Dar în afară de asta, de unele proiecții în cinematografe sau la TV sub formă de omnibusuri, nu prea se văd scurtmetraje. Poate online-ul să mai facă diferența, pe viitor.

Primele scurtmetraje pe care le-am văzut eu în timpul copilăriei și de care îmi aduc aminte cu mult drag sunt cele realizate de studioul „Alexandru Sahia”, care erau filme proiectate înaintea lungmetrajelor și îmi aduc aminte că îmi plăceau foarte mult, deși publicul nu le acorda o mare importanță, fiind văzute ca ceva de trecere, o introducere în timpul căreia uneori luminile nu erau stinse în sală și oamenii vorbeau între ei sau mai spărgeau semințe. Da, pe vremea aia se mâncau semințe la cinema. În fine, pentru mine acele filme au reprezentat “introducerea” în scurtmetraj, eram foarte atent la ele și mă captivau prin faptul că arătau viața, erau cu oameni vii, imersați în diferite activități, vorbind spre camera de filmat și nu erau filme cu actori. Chiar dacă era acolo multă ideologie și construcție, lucru de care aveam să îmi dau seama mult mai târziu.

Cred că în scurtmetraj se poate experimenta mai mult, e o categorie de film care nu e atât de mult supusă constrângerilor bugetare, se pot încerca forme noi, originale. Scurt metrajul e ca o nuvelă. Poate că uneori nu avem timp de un roman sau vrem să citim ceva mai scurt, o poveste concisă și bine scrisă.

La ce ar trebui să se aștepte realizatorii de scurtmetraje de la audiență și la ce ar trebui să se aștepte audiența de la creatorii de scurtmetraje?

După cum spuneam mai devreme cred că scurtmetrajul e acel tip de film care îți permite să experimentezi mai mult, fără a fi atât de constrâns de buget. Mai bine ca audiența să nu aibă așteptări și să fie mereu surprinsă. Îmi vine în minte acum scurtmetrajul “Wind” (Szél, Marcell Iványi, 1996), care a fost realizat pornind de la o fotografie de Lucien Herve din 1952 și care constă doar într-o singură mișcare de cameră, un panoramic care descoperă oameni și spații și care e atât de surprinzător realizat încât în cele 6 minute cât durează îți relevă o întreagă lume, dialogând ingenios cu granița dintre ficțiune și documentar, dintre film și viață.

Ca realizator de film nu gândesc în termeni de scurt sau lungmetraj, cred că unele lucruri pot fi spuse într-o durată mai scurtă sau mai lungă în funcție de multe lucruri și îmi doresc ca filmele mele să ajungă la un public cât mai larg și mai divers, însă în ceea ce privește reacțiile, e un lucru greu de anticipat și prezis. Și poate e mai bine să fie așa. Cred că e important ca un film să îi provoace pe spectatori, să îi facă să se gândească la lucruri, la viețile lor, la lumea în care trăim. Fimele sunt importante pentru că ne scot din conformismul vieților noastre și ne teleportează în alte lumi și printre oameni din alte clase sociale și poate că ne pot face să empatizăm cu oamenii ăia sau să ne întrebăm despre poziția noastră în lume și să ne dăm seama, adesea, cât suntem de privilegiați în raport cu alții.

Care sunt elementele cheie pentru a face un scurtmetraj?

Nu cred că sunt elemente cheie în realizarea unui scurtmetraj. Sunt idei pe care le ai, povești pe care vrei să le spui, gânduri cărora vrei să le dai o anumită formă și toate acestea pot prinde cea mai bună formă într-o durată mai scurtă, de scurt metraj. Din rațiuni de timp, de buget, de structură. Cred că uneori poți pleca la drum cu gândul că faci un lung metraj, dar pe parcurs să te răzgândești și la final să fie vorba de un scurt sau mediu metraj.

Dacă ai avea oportunitatea de a realiza un nou film, ai alege să faci tot un scurtmetraj sau te-ai aventura la un lungmetraj?

Cred că e bine să experimentăm, să încercăm să punem pe hârtie, pe pânză, în film, lucrurile care ne pasionează, neliniștile, gândurile, preocupările noastre. Și cred că  e mai puțin important în ce categorie intră produsul respectiv. În prezent am mai terminat un scurtmetraj, realizat din arhive care va avea premiera în toamna asta, iar în paralel lucrez la un lungmetraj care va fi gata anul viitor. Nu vreau să fiu constrâns de termeni ca durata unui film. Dintre regizorii români îmi place Radu Jude, care experimentează mereu cu formate și durate noi și care aproape în fiecare an pe lângă un lungmetraj mai face unul sau două scurtmetraje. În cazul lui, uneori, scurtmetrajele pregătesc filmele lungi, sunt ca un fel de piese dintr-un puzzle, se completează unele cu altele. Însă alteori au o viață separată, doar a lor. Îmi place felul lui de a experimenta și faptul că nu se limitează la a face un singur film o dată la 4 sau 5 ani.

O mare problemă a scurtmetrajelor este faptul că în afară de festivaluri, accesul lor în cinematografe și/sau la TV este infim, cum poate reuși publicul să vadă scurtmetrajul realizat de tine și care este viziunea ta ca soluționare a acestei chestiuni?

Cred că la întrebarea asta ar răspunde mai bine selcționerii sau distribuitorii de filme, dar probabil o parte a soluției o reprezintă platformele de VOD și programele curatoriate care pot atrage un public divers, interesat și de această cateogrie de cinema. În online, unde ești bombardat de informații și filme din toate categoriile, e posibil ca tocmai scurtmetrajele să fie prioritizate. Oamenii sunt mereu pe fugă în zilele noastre și e mult mai ușor să vezi un scurtmetraj, din rațiuni de timp, în primul rând. Dar evident, lăsând toate ăstea la o parte, lungmetrajul rămâne un format mult mai căutat, sunt filme care participă la cele mai mare festivaluri, premiate, cu actori cunoscuți pe care publicul vrea să îi vadă cât mai mult timp, e o categorie de cinema care își va păstra supremația.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.