Celebra actriță Manuela Hărăbor a revenit pe marile ecrane într-un nou lungmetraj: Anul Nou care n-a fost, în regia lui Bogdan Mureșanu, multipremiat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția în competiția Orrizonti.
Prin Anul Nou care n-a fost descoperim la cinema un film despre povești de viață din „cea mai neobișnuită zi”, în care personajele caută normalitate, siguranță, iubire, libertate și sens, într-o lume absurdă, alimentată de frică.
În acest puzzle tragicomic, a cărui acțiune începe în 20 decembrie 1989, Manuela Hărăbor joacă rolul Alinei Silvestru, o mamă extrem de îngrijorată pentru fiul ei (interpretat de Andrei Miercure) și care încearcă împreună cu soțul ei, Ștefan Silvestru (jucat de Mihai Călin), să găsească o soluție pentru a-l proteja.
Cum a fost pentru dvs prima întâlnire cu acest rol, la citirea scenariului?
Am acceptat cu bucurie propunerea lui Bogdan Mureșanu de a face parte din distribuţia primului său lungmetraj, chiar dacă este un rol mic.
În ultimii foarte mulţi ani filmul m-a ocolit, drept care am îmbrățișat această oportunitate cu mare dor, emoție și speranţă într-un al doilea debut în cinematografie. Nu mai am demult anii tinereţii, așa că rolul unei mame de băiat chiar mai tânăr decât fiul meu mi-a venit „mănușă”.
Și cum a fost când aţi pășit prima oară în decorul apartamentului, în costumul propus pentru epoca respectivă, ce elemente v-au ajutat pentru a surprinde cel mai bine scenele propuse?
Pentru întâlnirea cu un nou personaj pregătirea este în mare măsură aceeași, fie că vorbim de film sau de teatru. Plecând de la text și propunerea regizorală, îmi stabilesc biografia personajului în cele mai mici detalii, sunt foarte atentă la relaţiile dintre personaje, îmi stabilesc ce traseu am avut înainte de prima intrare în cadru.
Decorul și costumele nu mi-au fost străine, am avut o stranie întoarcere în timp când majoritatea apartamentelor de bloc arătau la fel, piesele de mobilier și decoraţiunile erau aproape identice cu cele din apartamentul în care crescusem.
Despre costume ce să mai vorbim, în anii 80 eram mai toţi îmbrăcaţi în același stil.
Însă, lucrul care a fost cel mai interesant a fost acea complicitate care exista între membrii aceleiași familii. Într-un fel vorbeai și acţionai în afara casei, când exista pericolul de a fi denunţat pentru orice ar fi fost impotriva sistemului și altfel te comportai cu cei în care aveai încredere, chiar dacă erai nevoit să vorbești în șoaptă în propria casă de teama de a nu fi auzit de vecini.
Ce vă place cel mai mult la actorie? Ce vă aduce cea mai mare bucurie?
Actoria e prima mea dragoste, chiar din vremea în care nici măcar nu știam ce înseamnă.
Am crescut între platourile de filmare și atelierul de sculptură al tatălui meu de la Buftea. Am debutat la 4 ani în lungmetrajul „Veronica”, am făcut film pe toată perioada copilăriei și adolescenţei, am intrat la Institutul de artă teatrală și cinematografică la 19 ani. Așa m-am format, profesia a venit spre mine și nu invers. Şi am luat de la ea cât mi-a fost permis și m-am bucurat pentru fiecare întâlnire cu un nou personaj.
Ce simțiți că s-a schimbat esențial în modul de lucru cu regizorii, colegii, în industria de film, spre deosebire de experiențele anterioare?
Stilul cinematografic actual este mult diferit de cel cu care fusesem obișnuită în anii 70-80-90 pe când făceam film. Tehnica a evoluat enorm, există multe facilităţi care ajută munca regizorului și a directorului de imagine. Pe de altă parte, din cauza fondurilor insuficiente, s-a diminuat mult timpul de pregătire și de filmare. Ceea ce nu este întotdeauna un lucru bun.
Care sunt cele mai plăcute/ dragi amintiri de pe platourile de filmare și cele mai bune sfaturi pe care le-ați primit/ care v-au inspirat? Mai ales că ați copilărit pe platourile de filmare…
Cea mai mare parte a copilăriei mele mi-am petrecut-o pe platourile de filmare. Mă simţeam cu adevărat pe tărâmul zânelor, mai ales după ce am întâlnit-o aievea pe Zâna Păpădiilor în Veronica. Intâlnirea cu Margareta Pâslaru, cea pe care o văzusem la televizor, a fost cu adevărat magică!
De la fiecare film şi de la fiecare partener/coleg de distribuţie am păstrat în sufletul meu clipe de neuitat, care m-au îmbogăţit. Adrian Pintea mi-a urat la „Pădureanca” să rămân frumoasă și cuminte . De la Şerban Ionescu am păstrat un sfat extraordinar care m-a ajutat să rămân cu picioarele pe pământ și să nu las faima să mă ameţească. Spunea că nimeni nu e buricul pământului, pentru că buricul pământului are și el un buric, care are și el la rândul lui un buric… și tot așa. Profesorul meu Mircea Albulescu ne spunea la clasă să nu ne facem preș în faţa nimănui, pentru că se vor șterge pe noi. Să ne păstrăm demnitatea.
Care credeți că ar fi cele mai importante lucruri de știut pentru un actor la început de drum, acum?
Pe cât de frumoasă este această profesie, pe atât este și de grea. E nevoie de foarte multă muncă pentru a șlefui talentul și a-l face să strălucească. Antrenament fizic, dar mai ales intelectual. Și apoi toate celelalte ingrediente necesare oricărui tânăr aflat la început de drum, indiferent de profesia pe care și-a ales-o. Respect, bună-cuviință, discernământ, răbdare.
***
Manuela Hărăbor a absolvit în 1991 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. A debutat la vârsta de 4 ani, în filmul „Veronica” (1972), urmat de „Veronica se întoarce” (1973) și „Mama” (1977) – regizate de Elisabeta Bostan. A mai jucat, înainte de 1989, în filme precum „Gustul și culoarea fericirii” (1978, r. Felicia Cernăianu); „Trenul de aur” (1986, r. Bogdan Pohreba); „Pădureanca” (1987, regia Nicolae Mărgineanu); „Secretul lui Nemesis” (1987, regia Geo Saizescu); „Martori dispăruți” (1988, r. Dan Mironescu); „Secretul armei… secrete” (1987, r. Alexandru Tatos), „Rochia albă de dantelă” (1989, r. Dan Pița); „Mircea” (1989, r. Sergiu Nicolaescu).
A fost una dintre cele mai apreciate și populare actrițe ale anilor 90, după popularitatea de care s-a bucurat filmul „Pădureanca” (1987).
Filmografie(1990 – 2024): „Doi haiduci și o crâșmăriță” (1993, r. Mircea george Cornea); „Crucea de piatră” (1994, r. Andrei Blaier); „Meurtres par procuration” (1995, r. Claude-Michel Rome); „Magnatul” (2004, r. Șerban Marinescu); „Camera ascunsă” (2004, Bogdan Dreyer); „Rondul de noapte” (2021, r. Iosif Demian);
Seriale TV: „Ochii care nu se văd” (1994), „Cu un pas înainte” (2007, PRO TV); „Fetele marinarului” (2008); „Vlad” (2019, PRO TV).
În lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mureșanu „Anul Nou care n-a fost” (2024) joacă rolul Alina Silvestru.
