Revenim pe Cinefilia cu un nou interviu cu actrița independentă Nicoleta Hâncu.
În filmul „Anul Nou care n-a fost” (r. Bogdan Mureșanu), Nicoleta Hâncu joacă unul din rolurile principale Florina Miu, o actriță angajată la Teatrul Nottara din București, nevoită să accepte un rol într-unul din programele de Anul Nou la TVR.
Actrița independentă, a colaborat de-a lungul timpului cu o mare parte din teatrele din București (Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul Mic, Centrul Cultural Nicolae Bălcescu) cât și din alte orașe ale țării ( Teatrul Maria Filotti Brăila, Teatrul George Ciprian Buzău). De asemenea, a jucat în numeroase filme, printre care: „Taximetriști” (2023, r. Bogdan Theodor Oltenu), „Cititul în cafea (r. Andrei Redinciuc), „Odată pentru totdeauna (r. Iura Luncasu), „Poate mai trăiesc și azi (2019, r. Tudor Jurgiu), „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă” (2018, r. Bogdan Theodor Olteanu), „Marița” (2017, r. Cristi Iftime), „Minte-mă frumos în Centrul Vechi (2016, r. Iura Luncasu), „O poveste de dragoste, Lindenfeld” (2013, r. Radu Gabrea).
Pentru rolul Clara din filmul „Poate mai trăiesc și azi”a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol principal, la Premiile Gopo 2022.
Cum a fost prima întâlnire cu personajul din filmul ANUL NOU CARE N-A FOST? Cum ți s-a părut scenariul? Dar personajul? Cât de diferit e pentru o actriță să joace un personaj care este tot actriță, în urmă cu 35 de ani?
Bucuria mea a fost că întâlnirea cu Florina a fost impromptu, cât îl ajutam pe iubitul meu să dea casting la același proiect. La început nu mă gândeam că Florina va fi pentru mine altceva decât niște replici pe care le dau cât mai bine pentru ca partenerul să aibă cât mai multe șanse să ia rolul. Norocul a fost că m-a văzut regizorul Bogdan Mureșanu și m-a chemat și pe mine să dau casting.
Din seria de întâlniri de la casting am regăsit multe lucruri în comun cu Florina și am început să-mi doresc mult să-i spun povestea. Mă bucur că am sfârșit prin a face parte din acest proiect și că am primit o asemenea partitură.
Mi-am dorit enorm să pot să ajut ca povestea asta atât de bine scrisă să se materializeze și să pot să dau viață unui personaj aparte.
Nu m-am raportat la ea ca la o actriță, ci ca la un om într-o situație dificilă, cu un traseu extrem de alambicat si sinuos.
Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai importante calități ale scenariului? Și ce amintiri, curiozități sau întrebări ți-a stârnit, având în vedere că acțiunea are loc la final de 1989?
E un scenariu coerent și emoționant, care te ține în suspans și care vorbește despre individ, nu despre un sistem politic. Vorbește despre dorințele tăinuite sau asumate de a redobândi libertatea, într-o formă sau alta, despre riscuri și consecințe, despre curaj, teamă și încredere. Nu am amintiri foarte clare din vremea respectivă, motiv pentru care am căutat să mă documentez cât mai bine, să înțeleg mai întâi la nivel rațional situația și atmosfera de atunci, ca apoi sa pot s-o asum și s-o redau cât mai credibil cu putință.
Cum a fost pentru tine experiența de filmare, ce te-a ajutat cel mai mult la lucrul pentru acest personaj?
Prima etapă a fost cea mai dificilă, pentru că am filmat zilnic, 12 ore pe zi. A fost pentru prima dată când nu exista secvență fără mine, așa că trebuia sa fiu tot timpul prezentă și preocupată. Asta cred ca m-a ajutat foarte mult, pentru că epuizarea mea, deopotrivă fizică și psihică, a devenit epuizarea Florinei în cel mai frumos sens posibil.
Pe lângă asta, l-am avut pe Bogdan alături, care m-a ghidat atât de subtil și delicat, lăsându-mi în permanență spațiu să mă exprim, dar a, avut aproape și o echipă dedicată și creativă, care te inspira să te simți liber și să descoperi.
Care sunt stările și dimensiunile personajului pe care ai urmărit să le redai? Dar gândurile tale despre cum era viața acelui personaj în acel context și modul în care era nevoită să-și facă meseria față de libertatea din prezent?
Am urmărit, mai degrabă, să respect traseul personajului decât stările pe care le are, adică să spun povestea ei, nu ce simte. Emoția a venit ca o consecință a acțiunilor.
În film e surprinsă o zi din viața acestei actrițe, motiv pentru care mi-e greu să mă pronunț când vine vorba despre condiția actorului de atunci față de cea de acum.
Dar, dacă ne referim punctual la discuția cu directorul teatrului (jucat de Răzvan Vasilescu), este într-adevăr o situație plauzibilă și azi, în sensul în care și în prezent suntem nevoiți să facem compromisuri și să ne decidem care e cel mai bun traseu de urmat. Ține de noi să cântărim cât ne abatem de la principiile noastre.
Sper să reușesc în continuare să evit, pe cât posibil, frustrarea care se naște după un proiect în care simți că nu ai ce căuta, cum e cazul personajului.
Ce crezi că s-a schimbat, cel mai mult, la nivel interior, în ultimii 35 de ani sau speri că s-a schimbat, ce lucruri mai păstrăm încă, deși ar trebui să scăpăm de ele?
Cred că am moștenit frica și rușinea de la generațiile anterioare, dar noi avem luxul și timpul necesar pentru a ne analiza comportamentele. Avem acces la informații, podcasturi sau cărți de specialitate, dar, mai ales, la terapie, și cred că datoria noastră este să vindecăm traumele ereditare pentru ca generațiile viitoare să fie din ce în ce mai libere și echilibrate.
Cum arăta copilăria ta în anii 90 și cum ți se pare că arată copilăria acum – cât de mare e schimbarea și ce aspecte legate de schimbarea asta crezi că ar trebui să ne amintim mai des sau să menționăm într-un fel sau altul copiilor?
Copilăria e frumoasă, punct. Nouă, evident, ni se pare că era mai frumos atunci, pentru că petreceam mult timp afară, în natură, în spatele blocului, socializam, nu eram legați de tehnologie și izolați din cauza ei. Dar copiii de acum nu au acest termen de comparație, ei trăiesc ce le oferă viața în acest moment și cred că e normal așa. Realist vorbind, cred că le este mai greu decât ne era nouă, pentru că sunt în permanență expuși, sunt tentați să se compare și să-și creeze o persona pe social media. Și eu resimt această presiune, diferența este că sunt un om matur cu o oarecare conștiință a propriei valori, fragilă și ea. N-aș vrea să fiu în pielea lor, dar îi admir că reușesc să crească în lumea asta.
În mare măsură, filmul pune în lumină lipsurile, reziliența, dar mai ales lipsa de libertate. Ce înseamnă pentru tine libertatea?
Luxul de a putea alege ceea ce-ți face bine, dar nu în detrimentul celuilalt. Cred că John Stuart Mill a concluzionat cel mai sănătos – „Libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt.”
Care e principalul tău mesaj către publicul cinefil sau curios să vadă filme românești?
Să vină să vadă filmul în număr cât mai mare.
Cât din procesul de lucru pentru fiecare rol are un impact interior, schimbă ceva la percepțiile tale asupra vieții, asupra interacțiunilor umane?
Am simțit că fiecare personaj a modificat ceva în mine, a venit la momentul potrivit și a lăsat o amprentă puternică, a scos ceva la iveală sau a vindecat ceva. Nu am ales deloc întâmplător meseria asta. Am facut-o instinctiv și inconștient, dar nu întâmplător.
Cum îți încarci bateriile, în special în perioadele foarte încărcate? Ce muzică te bucură? Ne poți împărtăși una din piesele din playlistul tău de energie, bucurie?
În genere, natura și timpul petrecut cu mine sau alături de Carol mă încarcă cel mai tare. „Dunărea Albastră ” – Johann Strauss – este my go-to song când am nevoie să mă ancorez în prezent și să uit de anxietate și frică.
Fac sport, mă plimb, mă văd cu prieteni, scriu, citesc și fac drumeții prin țară.
Unde te mai vedem în film și teatru anul acesta?
Ne vedem la Teatrul Dramatugilor, la Teatrul Metropolis și la Teatrul Masca.
Curând o să aibă premieră și filmul “Y” regizat de Maria Popistașu și Alex Baciu, pe care abia aștept să-l văd și eu.
