Interviu exclusiv: Cadoul de Crăciun – Bogdan Mureșanu: „România funcționează numai cu evenimente extraordinare”

Filmul de scurtmetraj „Cadoul de Crăciun”, scris si regizat de Bogdan Mureșanu, a fost inclus, pe 16 decembrie, în lista de 10 nominalizări a Premiilor Academiei Americane de Film.

Pe 13 ianuarie se va afla dacă filmul, care îi are în distribuţie pe actorii Ioana Flora, Adrian Văncică și Luca Toma, va fi nominalizat în lista scurtă la Oscaruri.

În toată istoria cinematografică a României este a doua oară când un film românesc ajunge pe această listă scurtă. Primul a fost filmul „După Dealuri”, realizat de Cristian Mungiu, în 2012. Dacă scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” va reuși să doboare acest prag rămâne de văzut, însă acum este momentul să facem tot posibilul să ajutăm la sprijinirea filmului în campaniile de susținere și de promovare care urmează.

Bogdan Mureșanu a realizat acest film de 23 de minute cu o finanțare de la CNC minusculă față de cât ar fi fost necesar, iar restul de bani pentru producție, post producție și promovarea într-un turneu mondial (în care filmul a adunat 54 de premii) au venit din fonduri proprii, din advertising dar și din partea spaniolă, distribuitorul fiind spaniol.

Lipsa de cooperare a instituțiilor de cultură, care ar fi trebuit să se implice pentru a susține filmul în cursa cea mare, i-a creat un sentiment de nemulțumire și de consternare.

„Cadoul de Crăciun” reprezintă România la unul dintre cele mai importante evenimente cinefile ale lumii și promovarea lui este sinonimă cu promovarea României, oportunitatea fiind, practic, oferită pe tavă autorităților culturale. Mai trebuie adăugat că la acest nivel, toate filmele selectate sunt susținute de țările în care au fost produse. Sistemul american presupune o prezență vizibilă a filmelor în media cinematografică de la Hollywood. Așadar vestea selecției a însemnat o mare bucurie dar și disperarea că, într-un timp atât de scurt, echipa filmului avea nevoie de un sprijin financiar. Evident, el nu a venit de la cei care, prin lege, ar trebui să susțină performanța cinematografiei românești, ci DIN NOU de la prieteni. „Cadoul de Crăciun” va fi prezentat publicului american, cum se cuvine înaintea nominalizărilor, pe 2 Ianuarie în revistele Variety și The Hollywood Reporter mulțumită unor prieteni al căror nume va fi dezvăluit abia după 15 Ianuarie când filmul va trece sau nu mai departe către Oscar.

Filmul lui Bogdan Mureșanu prezintă povestea unui copil care scrie o scrisoare către Moș Crăciun. În această scrisoare, micuțul cere să moară Ceaușescu, iar scenaristul exploatează reacția de panică totală a părinților care se așteaptă din clipă în clipă la o vizită din partea Miliției. Acțiunea filmului este plasată pe 20 decembrie 1989, fix înainte de lovitura de stat care a schimbat istoria României. Iată că acum, la fix 30 de ani după căderea regimului comunist, este momentul să ne solidarizăm și să atragem atenția Hollywood-ului cu un scurtmetraj care ne reprezintă.

Umorul negru al peliculei completează interpretarea de excepție a actorilor.

Poți susține filmul „Cadoul de Crăciun” urmărindu-l îndeaproape pe pagina de Facebook și pe Imdb

Regizorul Bogdan Mureșanu ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru Cinefilia. În acest interviu, el ne-a povestit despre ideile din spatele filmului, dar și despre problemele pe care le-a avut cu instituțiile însă, cel mai important, despre toate speranțele sale cu privire la impactul acestei reușite cinefile românești.

Plec de la premisa în care scurtmetrajele au viața mult mai scurtă și ajung de obicei la un public limitat în special la festivaluri de profil. Pentru România este poate evident că scurtmetrajele domină piața cinefilă pe motive financiare, însă care sunt alți factori pentru care ai ales să faci scurtmetraje tu… și alți regizori în povestea asta în care scurtmetrajele ajung rapid uitate.

Dă-mi voie să te contrazic. Mie îmi plac scurtmetrajele, există un public uriaș festivalier care a prins gustul acestor evenimente. Ajung iată, cum a ajuns și „Cadoul de Crăciun”, în lista scurtă la Oscaruri. Unul dintre cele mai bune filme românești este, în mărunta mea opinie, un mediumetraj al lui Radu Jude – O umbră de nor. Îl consider o capodoperă și nu am nicio problemă că nu este lungmetraj câtă vreme mă tulbură și mă face să contemplu trecerea noastră prin lume. Alt film pe care îl consider delicios este tot un mediumetraj, Marilena de la P7 și care este, sincer să fiu, mai bun decât lungmetrajul California Dreamin pe care l-a făcut tot Cristian Nemescu, dar pe care, ce-i drept, nu a mai apucat să îl monteze.

Hai să îți spun încă o chestie despre scurtmetraje, pentru că poate la noi nu sunt atât de vizionate aparent, dar am aflat că la festivalul de scurtmetraje de la Clermont-Ferrand din Franța au vizionat scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” nu mai puțin de 30.000 de oameni în 10 zile de festival.

Din ce am observat, în România scurtmetrajele ajung mai greu la publicul larg. Ce planuri aveți cu privire la promovarea filmului „Cadoul de Crăciun”?

Cadoul de Crăciun” o să plece în SUA într-un turneu în 500 de cinematografe. Există un interes pentru filmele românești în toată lumea și cred că o parte a publicului românesc este racordată la această lume, face parte din ea. Este exact acea parte a României care a sărit să ne ajute acum când avem nevoie, este partea unei Românii din 2019. Cealaltă este una întunecată, medievală, neracordată la nimic decât la relații umilitoare de putere, șantaj și ignoranță deplină.

De ce publicul roman este atât de puțin receptiv?

Hai să discutăm despre de ce se spune că nu există public pentru filmele românești. Este o problemă la care meditez acum.

Observ că lucrurile în România se pot schimba doar după o catastrofă, fie că e un cutremur, fie că e Colectiv. Iar disfuncționalitățile se pun în discuție abia la ocazii, să zicem, notabile, precum Simona Halep, primul român care poate ajunge la Oscar, primul român în spațiu etc. Există o obsesie a primatului aici și a extraordinarului și asta vine din faptul că noi nu avem puterea, ca tară, să schimbăm lucrurile nefuncționale în mod obișnuit. România așteaptă evenimente nemaipomenite prin care să regleze lucrurile și să le facă funcționale.

Iar acum să răspund direct la întrebare. Suntem nedumeriți de ce publicul românesc nu ajunge să vada filme românești… păi are unde să le vada? Nu are săli pentru așa ceva. Unde să le vadă? Statul Român avea până mai ieri un prim ministru ANALFABET, așa încât îmi imaginez ce sistem educațional a putut genera asemenea cete de demnitari și hoarde de slujbași. Câteodată mă gândesc că nu am primit niciun răspuns de la Ministerul Culturii (fostul pentru că actuala echipă pare mai simpatică și mai interesată de ce facem cu filmul ăsta) pentru că e greu să ai proprietatea cuvintelor.

Care sunt provocările tehnice cu care vă confruntați?

Eu cred că și în România sunt standarde tehnice foarte ridicate. Deși un film este făcut la standarde foarte bune calitativ, filmele nu prea ai efectiv unde să le vezi, iar dacă le vezi undeva, ele nu se văd și nu se aud bine din cauza lipsei unei aparaturi de calitate superioară pentru proiectarea unui film. De exemplu, Cinematograful Muzeului Țăranului Român are nevoie urgentă de un proiector (poate cineva de la Ministerul Culturii va tăia bugetul la mape ministeriale și va aloca fonduri pentru asta).

Este un mit că sunetul din filmele românești este prost. Drept dovadă, site-ul cineuropa.org spune despre „Cadoul de Crăciun” că ar fi tehnically flawless și asta face dreptate celor care se ocupă de sunet în filmele românești. Deci nu sunetul e prost, deși câteodată mărturisesc că bugetele minuscule fac ca lucrurile să fie ceva mai grăbite decât ar fi recomandat.

Ce probleme ați întâmpinat în cazul instituțiilor de stat?

Nu as vrea să fac din acesta vreun caz sau să mă victimizez. M-am descurcat foarte bine și fără vreun ajutor din partea instituțiilor. Am prietenii alături și, cu ajutorul lor, am rezolvat situația în două zile. Noi o să semnăm acele reclame în presa americană, în Hollywood Reporter. Vor fi niște ediții de colecție pentru că toate celelalte filme vor avea reclamele semnate de comisiile de film, sau instituțiile culturale, sau Guvernul tării respective. Ale noastre NU.

Am reușit, așadar, să strângem banii rapid, în două zile, lucru care m-a uimit și am realizat că țara are resurse, are oameni de calitate, dar instituțiile sunt realmente medievale. Cu forțele proprii am strâns banii și vom avea o campanie de presa firească la asemenea etapă, însă semnată doar de Kinotopia și prietenii ei care ne-au dat o mână de ajutor. Așadar, nu este semnată de o instituție care ar fi putut s-o facă oficial, care ar fi putut să scoată acea sumă, mai degrabă nesemnificativă, pentru această campanie de promovare.

Oricum e secretul lui Polichinelle. Noi toți știm că, odată înfipt într-un scaun cu spătar înalt, funcția ajunge să-l posedeze pe bietul slujbaș care uită toată buna cuviință și devine vătaf pe moșia scumpei sale mame.

Care este cea mai bună metodă de a învăța să faci film, student in România, în afară, sau doar practic pe cont propriu? Ceva sfaturi pentru tinerii regizori aspiranți?

Să le faci. Pur și simplu. Americanii spun “Filmmaking,” , nu “Film talking”. Este o meserie cu atât de multe părți tehnice, și măcar pe acelea ar trebui să le dobândești. Dar nu asta este o condiție obligatorie, iar cel mai important lucru este să ai ceva de spus, ceva care te macină. Asta ține de onestitate, pasiune, de cultură. Acestea sunt niște condiții pentru orice în fapt.

Care este „Cadoul de Crăciun” pe care ți-l dorești?

Acest micuț filmuleț este un cadou și pentru echipă și pentru toți cei implicați. Este fabulos ce se întâmplă, și noi, la nivel personal, vom face ceva cu asta. Însă putea să fie și un cadou pentru contextul cinematografic din România, dar a existat această lipsă de reacție și cooperare.

Mă gândesc și la alți regizori care nu sunt puși în circumstanțele acestea norocoase de a se face auziți. Mă gândesc ce trebuie să suporte orice artist care vrea să facă ceva în această țară.

Dacă există un lucru pe care mi-l doresc din tot sufletul pentru orașul meu, București în acest caz, este ca în urma acestei reușite să primească un nou cinematograf făcut ca la carte. Într-o Capitală de 3 milioane de locuitori avem atât de puține cinematografe funcționale încât nici nu cred că ajungi la degetele la o mână.

Cinematografele sunt goale din alte motive. Nu din cauza unui public dezinteresat. Există o lipsă a exercițiului de a face din ieșirea la cinema un eveniment social, de a vedea filmele, de a le comenta după. După atâția ani în care s-au închis cinematografele, acei potențiali spectatori și-au pierdut din entuziasmul care era prezent acum mulți ani când mersul la cinema era o activitate săptămânală, iar sălile erau și numeroase și pline. Starea cinematografelor de artă pe care le mai avem astăzi este deplorabilă în multe cazuri. Sunt, poate, un soi de hrube care au tot felul de probleme și pasionații de filme fac tot ce este posibil încât să nu fie închise.

Ce îmi poți povesti despre proiectul care se va numi „Exit 89”?

Cadoul de Crăciun” face parte dintr-un proiect care va avea în total 3 filme care se petrec toate într-o singuă noapte. Acestea au parte de un umor negru similar cu cel din Cadoul de Crăciun” și se petrec în această noapte de dinainte de Revoluție în care totul pare mai îngrijorător decât va rezulta a doua zi.

Aveai o vârstă relativ fragedă în 1989. Există oare un sâmbure de adevăr în povestea „Cadoul de Crăciun”? Ai scris sau ai întâlnit pe cineva care ți-a povestit despre o astfel de scrisoare care ți-a dat ideea filmului?

Povestea din film este semi-trăită, semi-visată, semi-inspirată. Este mai mult decât un sâmbure de adevăr în poveste. Nu mi s-a întâmplat exact așa, nu este un film documentar, orice ficțiune îl conține întru-câtva și pe autor. În cazul de față nu m-a conținut numai pe mine, ci și pe actori îi conține. Adică tatăl din film nu este numai interpretarea tatălui meu ci și a tatălui lui Văncică. Când am lucrat împreună, ne-am așezat la o ședință de „spiritism” și am invocat fantomele trecutului și da… au început să ne bântuie creativ pe platou și de aceea pare atât de real în film.

Totuși, o poveste asemănătoare mi s-a întâmplat în copilărie, vărul meu mi-a adus aminte de ea. Noi când eram mici, eu, sora mea și doi veri, alături de alți prieteni, am inventat la o zi onomastică un soi de limbaj propriu, cum o fac, de-altfel, mulți copii la aceste vărste fragede. Și foloseam acest limbaj pentru a spune tot ce auzeam de la părinți și chicoteam făcând glume pe tema comunismului și a lui Ceaușescu. Tata a aflat pentru că evident, ca în orice grup, am avut și un mic turnător, nu știm exact cine. Și am luat niste bătălii pentru că se temeau că vor exista repercursiuni ținând cont că familia mea a fost vizată și revizitată de câteva ori de astfel de situații care implică Miliția și Securitatea. Așadar, este cumva o parte din mine în film, dar și o parte din toată lumea care a lucrat la film, că de aceea suntem creatori. Am umplut personajele, le-am dat culoare si viață.

Fiind în București în perioada Revoluției, ce îți amintești din acele zile?

Ceva notabil de la Revoluție este faptul că mama ne-a luat pe mine și pe sora mea și ne-am dus la Universitate, chiar în ziua prezentată și în film. Și mi-aduc aminte că am călătorit cu metroul și nu ne venea să credem că metroul funcționa. Când am ajuns era o mare de oameni, o imagine atât de stranie pe care nu am mai văzut-o niciodată în viața mea. Era o muțime de oameni tăcuți. Erau foarte, foarte mulți oameni pe străzi. Dar era ceva straniu în toată scena asta și nu am mai văzut asa ceva la niciun protest recent. Nu strigau, nu vorbeau, nu le venea să creadă așa ceva. Era prima dată când erau oameni pe străzi fără sa fie aduși de partid. Era pur și simplu o imagine în fața lor pe care nu o puteau concepe, nu o mai întâlniseră poate de la vremea bunicilor lor și erau pur și simplu consternați. Partidul nu ar fi lăsat niciodată asemenea mulțime necontrolată, era imposibil. Și atunci oamenii umblau fantomatic. Dobândiseră un mers nesigur, nu știau cum să reacționeze. Și chiar și eu, copil fiind, mă simțeam asemeni mulțimii. Era o mulțime care nu știa ce se va întâmpla. A doua zi, acea mulțime era furioasă deja. De ce? Eram încă acolo, am și fugit, e-adevărat, când au început să tragă. Acea mulțime tăcută a început să se agite și oamenii să fugă în toate părțile și să strige pentru că au început să tragă. Noi ne-am întors acasă și cam în asta a constat Revoluția mea de copil. Astăzi, acum 30 de ani  ̶  mi-am amintit, mi-a venit în minte această imagine pe care o uitasem și pe care nu am mai văzut-o niciodată, o mulțime uriașă tăcută, cu oameni șovăitori și care se strângeau unii în alții cu neobișnuința cu stânjeneala de a fi într-o mulțime… o mulțime liberă. M-a frapat, copil fiind.

Ai început să cochetezi și cu animația. Cum a început această poveste și cum evoluează?

Cum am ajuns eu la animație este o poveste interesantă. Am colaborat ca scenarist la animația Opinci a fraților Anton și Damian Groves și îi felicit din tot sufletul că după 5 ani au reușit să termine scurtmetrajul care s-a bucurat de o reacție pozitivă din partea publicului. La Tiff au câștigat în premieră și premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc. Tot acest premiul l-au câștigat și la Animest, însă la Tiff erau luate în calcul toate genurile de filme de scurtmetraj pentru acea categorie, spre deosebire de Animest care a ales doar dintre animații. Opinci a ajuns cunoscut și internațional și s-a bucurat de aceeași popularitate.

Apoi am dezvoltat propriul meu scurtmetraj de animație care se numește Magicianul și este plasat în 1910. E un soi de 3D și sper să îl termin supraviețuind cu bine acestei experiențe. Iată câteva imagini în exclusivitate.

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.