Mai e o noapte până mâine și va începe Bucharest International Dance Film Festival care între 1 și 5 septembrie ne va încărca bateriile cu filme pline de mișcare. Bucureștiul se va transforma în capitala dansului prin proiecții, ateliere, competiții de scurtmetraje și conferințe cu invitați de renume la Bucharest International Dance Film Festival 2021. Ți-am povestit și noi Ce poți vedea la Bucharest International Dance Film Festival între 1 și 5 septembrie, la București iar bilete se pot achiziționa pe eventbook.ro/festival/bucharest-international-dance-film-festival.
Este a doua noastră interacțiune cu acest festival și încă de anul trecut ne-am pus câteva întrebări în ceea ce priveste Bucharest International Dance Film Festival, un eveniment complex pe care îl simpatizăm și ți-l recomandăm cu drag. Am stat la discuții cu Laurențiu Paraschiv, selecționerul BIDFF și critic de film, care ne-a răspuns la câteva dintre curiozitățile avute.
Festivalul este unul clar nișat pe filme mai puțin comerciale din lumea dansului. Ați explorat ideea de a include și producții comerciale precum Step-Up, mai ales pentru atragerea unui public mai variat? Cam care ar fi publicul care ajunge la festival? Este unul la fel de nișat precum și festivalul în sine sau reușește să captiveze și public generalist?
Depinde foarte mult și de filmele lansate în anul respectiv, pentru că nu poți face un festival cu filme cu care publicul e deja familiarizat — orice festival de film funcționează, în primul și-n primul rând, ca platformă de showcase pentru noutăți. Iar dacă-n anii trecuți era destul de greu să dai peste filme mari, de studio, care să se preteze festivalului, anul acesta, când filmele musical par să aibă parte de un comeback, oportunitatea ar fi existat și chiar am cochetat o perioadă cu ideea de a aduce In the Heights, un crowd pleaser pe care am fost dezamăgit să nu îl găsesc și în programul cinematografelor de la noi cu vreo două luni în urmă, când s-a lansat. În cele din urmă, am ales să mergem cu patru lungmetraje mai puțin accesibile, pentru că deși plaja de alegeri e mai bogată ca oricând și locurile unde poți vedea filme, mai numeroase, multe dintre titlurile indie tot nu reușesc să ajungă la publicul românesc, indiferent de succesul pe care-l au în afară, sau o fac cu o întârziere de niște ani. Sunt filme mai mici, într-adevăr, dar nu le-aș numi nișate, se adresează unui public destul de larg, numai că spectactorii n-au reușit încă să ajungă la el.
Filmul lui Questlove, de exemplu, Summer of Soul, a reușit să ia la Sundance nu doar premiul juriului, ci și pe cel al publicului. Plus că vorbește despre un eveniment de o importanță majoră: șase nopți de concerte ale unor performeri legendari precum Nina Simone sau Stevie Wonder, cu trei sute de mii de spectatori. Marina Abramović e o artistă foarte cunoscută, dovada o reprezintă inclusiv expoziția 512 Hours, documentată de filmul cu același nume co-regizat de o româncă, care a fost vizitată de zeci de mii de oameni curioși să afle ce-a mai pus la cale. Alvin Ailey nu e atât de cunoscut, din păcate, dar sper ca lucrurile să se schimbe odată cu biopic-ul regizat de Barry Jenkins — până atunci, documentarul Jamilei Wignot e un film emoționant, cu magnet la public.
Sigur, filmele noi sunt elemente principale în cadrul BIDFF, dar există o mulțime de filme din epoca de aur a cinematografiei precum cele cu Fred Astaire care constituie o inspirație din punct de vedere muzical, dar mai ales al dansului. Ar exista deschidere către o rubrică în festival cu filme clasice presărate cu dans?
Încercăm, pe cât posibil, să ne întoarcem și la trecut. E vital, atunci când privim spre viitor, să înțelegem cum am ajuns aici și modul în care s-au dezvoltat industriile de film și dans de-a lungul timpului, însă, suntem interesați mai degrabă de personalități influente care s-au abătut de la normă sau de mișcări artistice mai puțin mainstream. Nu că ar fi ceva în neregulă cu norma, cu convenționalul, dar filmele clasice sunt în mare parte accesibile publicului interesat. Filme cu Fred Astaire și Ginger Rogers s-au putut vedea recent la cinematecă și pe MUBI, la fel filme de Jacques Demy, la Elvire Popesco, Netflix au și ei o selecție de musicaluri din anii ’30-’40, din diferite colțuri ale lumii; la un festival de film mi se pare mai important să facilitezi accesul la filme nu la fel de ușor de găsit. Începând cu această ediție vom prezenta anual o selecție de scurtmetraje de arhivă, și am ales să începem cu o trecere în revistă a avangardei japoneze. Sigur, poate că unele dintre ele se pot vedea pe YouTube, dar vorbim de niște copii care lasă de dorit, pe când văzute pe ecran mare, proaspăt restaurate, e ca și când le-ai vedea pentru prima oară.
Cam care este proporția de dans sau mișcare coregrafică din filmele pe care le alegeți în festival?
Nu toate filmele care au dans în ele pot fi considerate filme de dans. Ultimul film al lui Charlie Kaufman are o scenă de dans incredibilă în final, dar nu l-aș fi considerat film de dans nici dac-ar mai fi avut încă zece, pentru că dansul ăla nu e folosit ca limbaj pentru a transmite ceva, sunt doar doi oameni care dansează. S-a întâmplat să avem până acum în selecție și animații care folosesc mișcarea ca limbaj, dar era vorba de o mișcare a unor obiecte sau a unor forme abstracte, sau, la polul opus, filme care se concentrează pe corpul uman, dar nu folosesc mișcarea. Pentru noi a fost mereu de ajuns să fie vorba despre niște filme care se folosesc de mișcare sau corp pentru a spune o poveste, nu ne-am pus niciodată problema că un film nu ar avea îndeajuns de mult dans pentru a nu-l lua în considerare.
În fiecare an tematica festivalului este un element cheie în înțelegerea filmelor prezentate. Cum selectați tematica unei ediții? Alegeți tematica și apoi filmele, sau invers? Care sunt criteriile și metodele de identificare?
Pornim la drum cu tema, aleasă de colega mea Simona Deaconescu, director artistic al festivalului, după care lansăm call-ul pentru scurtmetraje și începem să ne uităm și după ce filme am putea prezenta în afara competițiilor. Tema de anul trecut, utopie|distopie, a ajuns să rezoneze enorm odată cu lockdown-ul care a început la câteva săptămâni după ce am anunțat-o. Sperăm că și tema de anul acesta, Potential Worlds, care chestionează cum va arăta arta viitorului, va capta imaginația spectatorilor, mai ales că e reflectată nu numai în filme, ci și în evenimentele conexe. Avem o secțiune dedicată filmelor VR, o aplicație AR (Dance Trail) prin care oamenii pot plasa dansatori virtuali oriunde în București, dar și un spectacol unic, Cosmogony, în care o trupă de dansatori vor dansa din studioul lor din Geneva, purtând senzori de captare ai mișcării, iar coregrafia lor va fi proiectată în timp real, prin video-mapping, pe fațada Teatrului Odeon.
Cum alegeți identitarea vizuală a fiecărei ediții?
După ce e aleasă direcția artistică a ediției, Ioana Trușcă aka TRSC, o ilustratoare extrem de talentată, vine cu mai multe propuneri de vizualuri. Cel cu care am ales, în cele din urmă, să mergem mai departe în acest an, mi se pare că e timeless și surprinde perfect tema ediției. Viitorul poate arăta în foarte multe feluri și fiecare dintre aceste variante e strâns legată de alegerile pe care noi le facem chiar acum. În plus, e în culori deschise, o rupere față de stilul din anii trecuți, pentru că e nevoie și de puțin optimism, chiar dacă viitorul pare destul de sumbru.
Care sunt dificultățile organizării acestui festival? Care este timpul dedicat organizării acestui festival?
În mai lansăm call-ul pentru scurtmetraje și tot prin acea perioadă, plus, minus, începem să punem lucrurile cap la cap, să ne facem o idee de ansamblu despre cum va arăta ediția. Dificultățile, ca în orice alt festival de film, sunt diverse și inevitabile, dar nu și iremediabile.
