Le-au zis „Oameni de treabă” | Iac-așa să le rămână numele

Gândul că mai e doar o mână de oameni care mai vede filme românești mă neliniștește teribil. Asta nu înseamnă că o să mă iau la trântă cu cei care nu dau pe-afară de entuziasm. Dar cred că de-aici pleacă și patima mea de a le scoate din șopron, fără trucaje și nepudrate, mai ales când e rost de legende rurale. Nu neapărat că aș fi un grand connaisseur, pentru că se ridică doar până la rangul de loisirs et plaisirs.

Nespunând vorbe mari, în ultima perioadă a apărut un șuvoi de filme românești de talie festivalieră, un parcurs pe care îl suspectez și pentru pelicula „Oameni de treabă”. Până una-alta, se zvonește că de noi depinde cât stă un film în cinema. Așa că, nu ne rămâne decât să dăm sfară-n țară să ajungă la cât mai mulți oameni care să se bucure de el pe metru pătrat, în cât mai multe săli, pe cât mai multe ecrane, din cât mai multe orașe.

Paul Negoescu, regizorul filmului cu pricina, împachetează și despachetează minuțios tipologii de prin sectorul agricol moldovenesc, de dincoace de Prut, dar care, dacă stăm bine să ne uităm, se replică și în restul țării – trec Carpații, urcă pe coaste și se prăvălesc până pe izlaze și maidane. Iar scenariul, un duo de condeie ascuțite, scrijelit de Oana Tudor și Radu Romaniuc, parcă murmură că suntem toți o apă și-un pământ.

N-o să mai bag și eu bățul prin gard, dar las aici trailerul să vezi singur-singurel dacă te prinde un film românesc răsturnat ca într-o oglindă. Și dacă ai merge sau dacă nu ai merge să-l vezi în cinema. Nu neapărat acum, în general, în viață.

După primele secvențe, se instalează o formă de familiaritate cu apucăturile și mișmașurile românilor transmise accidental sau nu, de peste veacuri. Bunăoară, nici la cârma țării, și nici la sfatul popular nu sunt neapărat oameni interesați sau care își doresc cu adevărat să muncească cu drag și spor pentru al țării timp prezent, darămite viitor. Dar nu e de mirare, căci așa s-a pomenit la noi. La fel se vede și de la oraș. Și, în fapt, așa cum se întâmplă, de sus, cu multe legi în România. Ele există pe hârtie, însă nu are cine să le aplice.

După vorbă, după port, în ordinea în care au apărut ei pe sticlă, Iulian Postelnicu, Vasile Muraru, Anghel Damian, Crina Semciuc și restul trupei de pe set, au clădit un nucleu de oameni gata să redea 1 la 1 seva unei rețele de pile, relații și cunoștințe, rude sau vitrege, care se rostogolește din vechi timpuri în spațiul românesc. Un obicei deloc străin nouă, ba chiar împământenit, pe care avem grijă să îl lăsăm moștenire și urmașilor, urmașilor, încă și urmașilor, urmașilor noștri. Ce e mișto e că le-a și ieșit.

Dacă nu știi de unde să-l apuci și cum să descurci ițele vieții lui Ilie, actorul din rolul principal, e și pentru că, la rându-i, este într-o luptă continuă de convingere cu el însuși și tânjește zi-lumină după tot ce a fost și tot ce va să vină. Ancorat în carne și oase în personaj, Iulian Postelnicu, prin felu-i neaoș de a fi, ne servește cu toate puterile și cu mare tact, cartea de vizită a antreprenorului de altădat’, la bază polițist de n-ai zice că o să mai întâlnești vreodat’.

Neglumind, la unison cu toți oficialii, se arată preotul satului, care este pretutindeni și al cărui tipar se propagă de secole. Iar în film, personajul lui Daniel Busuioc, aproape că vorbește de la sine, fără chiar să rostească cu glas tare că „nebănuite sunt căile Domnului”. Cât despre edilul satului, interpretat de Vasile Muraru, nu mă face să spun decât că e primul la toate. Da’ mai ales la alea rele. Care-și face mendrele și cam atât. Aș spune chiar fără discernământ pe alocuri. Parcă tras la indigo cu o vorbă culeasă din popor „decât codaș la oraș, mai bine în satul său fruntaș”.

De remarcat este că tineretul din ziua de azi s-ar face luntre și punte să schimbe matca, cu prețul de a deveni o pacoste. Pe Anghel Damian sau Vali, junele milițian din poveste, căci în direcția lui bat, îl văd un soi de povestitor din jocul mafia, pe vechi, cum ar veni. Dar nou, că filmul e de-acum, apărut în 2022. Păi și de n-ar fi în vogă, nici că s-ar mai povesti pe marginea lui.

Nici nu se cade să spunem mai multe, altfel s-ar îngrămădi lumea la cinema, ar fi toți buluc, mai, mai că ar fi proiecții doar cu casa închisă. Cu toate astea, o să risc. Actrița Crina Semciuc este cea care răsucește bucla capului de afiș și cea despre care se știe deja că platoul de filmare este terenul ei de joacă preferat. Sau cel puțin așa mi-a lăsat mie impresia când am văzut-o jucând în lungmetrajele „#Selfie”, „Selfie 69”, „Jaful”, cât și în scurtmetrajele „Mătăsari”, „Lampioane chinezești”. Aș mai menționa că și-a făcut conștiincios numărul de joc și în „Love Sorry”, un film de care precis vei mai auzi, fiind la mare căutare pe Netflix. As we speak. Wink-wink 😉

După posibilități și sensibilități, cu scopuri pur artistice din motive evidente, a ieșit o capodoperă de un firesc apăsător, pesemne că nu doar distribuția, regia și scenografia au fost la înălțime. Repertoriul artistic, desăvârșit printr-o simfonie de culori și sunete din vârf de vară, are toate ingredientele necesare care să recomande filmul și să-l trimită din calificări până în finală. De-asta presimt că și restul echipei din spatele camerelor va urca pe podium cu port stindardul României și tare bine îi va șade cu niște premii binemeritate pentru producție și montaj, imagine și decoruri, sunet și coloană sonoră.

Un film nu poate rezolva o problemă socială, dar, la o adică, poate pune punctul pe „i”. Umorul joacă un rol important, însă, mai mult decât atât, acești „Oameni de treabă” ne apasă niște butoane și ne catapultează într-o realitate profundă, care mocnește, și care, sub ochii noștri, se preface ca o rană deschisă până la aterizare. D-aia zic măcar să ne semi împrietenim cu umorul negru românesc, că doar el ne mai salvează din jungla asta cea de toate zilele.

În timpul în care ai putea să faci o grămadă de alte lucruri decât să îți pierzi vremea prin cinematografe, același regizor Paul Negoescu care a scos din joben și „Două Lozuri”, trudește de zor să agațe la zestrea cinematografică românească „Trei Lozuri”. Asta și face să fie mai interesantă așteptarea. Un, dos, tres, un pasito pa’lante, un, dos, tres, en el otoño 2023 en el cinema. Andiamo, andiamo per favore!

Recenzia a fost realizată de Emilia-Valentina Marin.