Maleficent: Suverana Răului – un film drăguț, dar… de prisos?

Disney ne aduce în cinema continuarea minunatei povești reimaginate Maleficent. Nu e nici de departe cel mai rău film Disney din acest an, însă pare mai degrabă cerut de contabili decât de fani. Hai să vedem ce plusuri și ce minusuri are Maleficent: Suverana Răului care este un film ce merită o șansă deși e puțin cam forțat.

Disney, Disney on the wall
Why doing another sequel?

Nu rimează tocmai corect, dar nici răbdare nu mai am după multitudinea de remake-uri si sequel-uri servite de Disney în acest an care pare tot mai nemulțumitor pentru fanii înfocați. Nu credeam că o să adun într-un singur an atât de multe dezamăgiri de la Disney, iar filmul acesta este, din oarecare fericire, cea mai puțin dezamăgitoare dintre ele. Dar oare era necesar acest film care a fost oricum anunțat târziu?

Deși sequel-urile sunt ceva mai puțin deranjate decât remake-urile, nici nu ne putem hotărî clar dacă nu cumva Maleficent: Suverana Răului este și remake și sequel în același timp. Desigur, Maleficent a fost și rămâne o reinterpretare creativă și complet derivată a poveștii ceea ce mă încântă și pe care o prefer, dar personajele pe care le-am iubit în animație se reîntorc și ne dezamăgesc cu prestația lor superficială. Dacă la primul film am zis „sunt niște copii”, acum tot acolo sunt ca nivel și mă întristează. Filmul pare realizat forțat pe alocuri și îmi aduce aminte uneori de acțiunea din ultimul How to train your dragon, Gargoyles și Avatar, mai ales la firele narative secundare. O avea Maleficent coarnele mai mari în acest film, dar ele sunt cam… boante.

Impresia mea este că Disney și-a refăcut calculele în primăvară și a zis că mai trebuie încă un film cunoscut pe anul ăsta pentru a hipnotiza publicul. Au înlocuit Artemis Fowl cu acesta pentru că un film original nou ar fi probabil un risc pentru ei. Cred deja că adevărații antagoniști Disney sunt de fapt în spatele camerei și sabotează studioul și tradiția sa chiar din interior. Dar măcar peste aceste calcule comerciale au aruncat cu puțin praf magic. Le dau credit pentru asta.

Trecând peste gândurile inițiale, Maleficent: Suverana Răului este un film drăguț dar cam slăbuț dezvoltat. Deși au trecut deja 5 ani de la primul film, fanii francizei o vor adora pe fascinanta Maleficent care se întoarce pentru a ne spune cum a măritat-o pe copila care i-a schimbat destinul. Povestea reinterpretată ne aduce în față acel „They lived happily ever after” la care poate nu ne-am fi gândit după primul film.

Aurora și Prințul Philip sunt două personaje la fel de seci precum în primul film. Elle Fanning a încercat și ea câte un artificiu cam nereușit, a avut câteva scene gingase, dat mai mult a pozat frumos. Pe Harris Dickinson l-aș include, însă, în grupul „Agony” care s-a evidențiat în special muzical între cei doi prinți care se desfac la cămăși pentru impresie artistică în Into the Woods. Harris Dickinson nu cântă, dar pare că mai degrabă că i-a studiat pe aceștia față de bravul Philip întâlnit în animație.

Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer joacă așa cum ne-am aștepta și trag de personajele lor cât pot de mult pentru a echilibra balanța unui film care e realizat ca o temă pentru la școală… adică pentru că trebuie. Sunt câteva personaje secundare care ne-au fermecat, unele care se întorc, precum micuțele zâne și adorabilul corb Diaval, dar și personaje noi pe care le vei descoperi în film. Aceste personaje secundare au momentele lor scurte de glorie, în care se evidențiază în mod pozitiv.

Scenariul are un subiect drăguț, însă este conturat superficial și îi lipsește profunzimea. Sunt o mulțime de dedesubturi în film, dar care sunt accesate doar la suprafață, iar acest lucru face filmul greoi și gol în același timp. E ca stereotipul acela din filme cu vasul chinezesc supradimensionat care este expus și în pericol de coliziune de fiecare dată.

Efectele sunt superbe, creaturile pădurii sunt încântătoare și chiar drăgălașe pe alocuri. Relația filmului cu materialul sursă, în acest caz filmul de animație Frumoasa Adormită din 1959, este tot mai vagă încât am considerat referințele ca fiind mici „easter eggs” cum le zic americanii. Măcar ele există și recunosc că am zâmbit cu plăcere observându-le introduse în poveste.

Coloritul filmului este în general luminos, de poveste, ba chiar la finalul filmului mă întrebam de ce o parte din critici îl atacă atât de dur în recenziile lor din acest punct de vedere. Mie mi s-a părut priul film chiar mai întunecat decât acesta. Într-adevăr, Maleficent: Suverana Răului pare mai întunecat ca ton și direcție, însă mai degrabă în dedesupturi și motivații, iar în exterior totul e colorat.

Mulți critici spun că este destul de violent astfel încât nu ar fi recomandat pentru copiii mai emotivi. Într-adevăr, sunt câteva mici scene care deranjează dacă le gândești în profunzime. De departe ele par ca un soi de Color Run cu repercursiuni (adică e un război romanțat să spunem), însă cu cât mă gândesc mai mult la asta, acele imagini aduc aminte de scene din WW2 și asta mă înspăimântă. Nu voi da spoilere, însă dacă ești un părinte îngijorat dacă să îți duci copilul sau nu la acest film, scrie-mi și îți voi oferi mai multe detalii în privat. Poate că îl gândesc eu deja prea în detaliu.

După vizionare vei realiza că titlul filmului este scris ușor ambiguu pentru a nu strica surprizele. Da, sunt multe surprize în film, unele mai reușite, altele mai predictibile, însă magia Disney este poate lucrul care coase și vindecă acest film prins în vâltoare.

Maleficent: Suverana Răului nu este nu film rău. Spune o poveste dramatică și frumoasă vizual, însă nu te abate în „Pădurea Interzisă” și nu analiza prea mult, căci praful magic este doar la suprafață, iar apoi te vei înțepa într-un fus și…

Pe scurt… filmului îi lipsește substanța… grav, dar măcar e creativ, original și este un fantasy plăcut de vizionat.