Metronom | Un certain regard @Les Films de Cannes 2022 & all that jazz

Nu mai e demult o surpriză că mi-a cășunat pe filmele românești, în parte și pentru că de-aici mi se trag rădăcinile. Probabil că în altă viață mergeam la cinema de la matineu și până la ultima proiecție de seară și, drept să spun, I’ve been binging ever since.

Nu ar fi rău deloc să trecem mai des pragul unui cinematograf de stat care ne iese în cale, cu excepția acelora care au decis să-și închidă prăvălia. Firește că sunt departe de ce au fost ele odată, dar aduc la viață filme de festival, cu bătaie lungă, după cum crede de cuviință fiecare instituție în parte. Multe dintre ele sunt în paragină, dar totuși supraviețuiesc. Îmi vine greu să cred că CNC poate să facă minuni de la sine putere, de-asta ar mai fi nevoie de o vâslă și din partea cineaștilor. Ca un manifest de (r)emancipare a culturii cinematografice în conștiința colectivă românească.

Așa se face că mai există câte un bun samaritean precum Alexandru Belc, regizorul care a pus fundația și a finisat Metronom, filmul cu care a debutat în lungmetraj de ficțiune și care a căpătat locul pe care îl merită în cadrul festivalului Les Films de Cannes de anul acesta, fiind distins cu premiul pentru cea mai bună regie la secțiunea Un Certain Regard. Doar, doar așa ne mai stârnește și nouă sentimentul de apartenență, de a vedea cinematografia română cu altă sclipire în ochi.

Poate că te gândești că „dacă tot nu a fost bine, nu m-ajută la nimic să știu”, și mai ales că, în teorie, anii grei de comunism au cam apus de dinainte ca mulți dintre noi să ne fi născut. Aș spune mai degrabă că un film cum este Metronom ne mai destupă la creieri și ne ajută să nu rămânem blocați în istoria consemnată în manuale. De multe ori nici poveștile părinților nu sunt complete. Și asta pentru că te așezi la o discuție pe subiecte politice și în mai puțin de 10 minute se fac tabere între generații. După confruntări și înfruntări, când se mai domolesc spiritele și apuci să mai zăbovești puțin, simți că tot nu îți sunt suficiente toate datele. Și aici vin filmele ca o secțiune în timp și îți dau răgaz să digeri și să creezi similitudini mai mult decât un om care îți spune povestea așa cum a trăit-o el.

La intersecția dintre actori care se remarcă pentru distribuții atât în teatru, cât și în film – Andreea Bibiri, Alexandru Conovaru, Mihai Călin, Vlad Ivanov – și tinere speranțe cum sunt Mara Bugarin, Șerban Lazarovici, e doar o linie fină. Dacă te lași cuprins în profunzimea perioadei de glorie a lui nea’ Nicu, nu ai cum să pui la îndoială că ar fi cei mai sinceri martori ai acelei vremi. Iar dacă în sală te nimerești în preajma acelora care au trăit cel puțin o fărâmă din ce a însemnat regimul comunist, simți realmente că ți se ia un rând de piele.

Scenariul este semnat de același Alexandru Belc, în acompaniament cu Patrick Templin, și ne aduce pe micile și marile ecrane una din multele povești nespuse, dar pe care fiecare și le poate imagina, transmisă prin vocea comună a unui grup de elevi aflați în prag de bacalaureat, denumit „examenul maturității” până nu demult. Întâmplarea face că între cei doi protagoniști, Ana și Sorin pe numele lor, se înfiripă o idilă adolescentină, foarte bine pusă la încercare și grație jocului actoricesc.

Filmul creionează un traseu și trage niște direcții dintr-o latură politică insuficient cunoscută, dar mai ales cum securitatea putea să le dea curaj unora și cum era mereu gata să mânuiască niște tineri prin fel și fel de tertipuri, printr-o tehnică comunistă de intimidare care nu avea niciun fel de noimă. O scrisoare care putea fi una cu dedicații muzicale și de mulțumiri înaintată către Europa Liberă de câțiva prieteni de liceu, dar mai înainte de toate, colegi de clasă, stârnește o degringoladă de zile mari. În toamna lui 1972 și-n toți anii de după.

Dacă e să ne referim la imagine, decoruri, costume și machiaj, ei bine, chiar sunt de-acolo, iar legătura aceasta îi face parteneri de fapte reale pe toți cei din echipa de creație și nu numai. Ca să mai punctez încă ceva, un film românesc se cunoaște și după calitatea îndoielnică a sunetului, cum ar mai spune câte unii. Contrar zvonurilor, Metronom face notă discordantă pentru că „sună bine” și face față cu brio exigențelor publicului de filme românești. Și trag speranța să nu fie și ultimul.

Pentru că Metronom este o portavoce care ne ajută să ne antrenăm mușchiul înțelegerii și să cultivăm mai multă apreciere și recunoștință pentru libertatea pe care o avem acum. Să ne amintim însăși faptul că totuși trăim într-o perioadă în care în România, cu toate neajunsurile ei, sunt mai multe ușile care ni se deschid decât cele care ni se închid în sectorul cultural. E drept că ne mai pierdem pe parcurs.

Time-out cu extra recomandări de filme românești care rulează în prezent în București: Capra cu trei iezi (cu Maia Morgenstern, regia: Victor Canache), Insula (animație, regia: Anca Damian), Pădurea spânzuraților (cu Victor Rebengiuc, regia: Liviu Ciulei).

More to come: Fiți și voi de comitet și stați geană pe Cinema Elvire Popesco, Cinemateca Eforie, Cinema Muzeul Țăranului, Cinema Europa și Cinema Union, așa cum vor fi și Iulian Postelnicu, Vasile Muraru, Anghel Damian și Crina Semciuc din 25 noiembrie în filmul Oameni de treabă (regia: Paul Negoescu). Nu lipsesc din program nici filmele străineze, dar cu acelea sunteți deja în temă.

Ca de la un cinefil pentru entuziaști. That’s All, Folks!

Recenzia a fost realizată de Emilia-Valentina Marin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.