Noul Lion King: Un documentar cu voci

Am văzut aseară cea mai nouă producție Disney, versiunea așa-zisă live action a filmului de animație din 1994, Lion King.

De ce spun așa-zisă? Pentru că noul Lion King este făcut complet în CGI, deci tot animat, însă animația aceasta este ultra realistă.

Acest lucru face acest film să fie de succes și de insucces în același timp și îți voi povesti, în cele ce urmează, cum am perceput acest film. Citește tot… pentru că se va lega la final. Aceasta nu este o recenzie complet negativă sau complet pozitivă. Filmul este clar de văzut în cinema, dar fiecare percepe diferit unele lucruri. Cert este că Disney a făcut în așa fel încât filmul să îți placă per total. Folosește factorul emoțional la maxim.

Cum am ajuns la Lion King 2019

Povestea este o adaptare a piesei de teatru Hamlet scrisă de William Shakespeare. Subiectul filmului prezintă un regat al animalelor în inima Africii unde un pui de leu este prezentat tuturor animalelor ca moștenitor al tronului. Scar plănuiește în secret detronarea fratelui său, regele, împreună cu hienele și reușește să îl manipuleze pe micul Simba să creadă că acțiunile sale sunt cele care l-au ucis pe tatăl lui și să fugă din regat. Scar preia regatul anunțând că atât regele cât și prințul sunt morți și urmează o perioadă grea pentru regatul animalelor… Ei… dar nu îți voi povesti tot… mai trebuie și tu să descoperi…

Prima mea amintire cu Regele Leu este undeva în 1994 sau mult mai probabil 1995, când tata mi-a adus de la casete video de închiriat cel mai nou apărut desen animat Regele Leu. Era acea perioadă în care vedeam animații pe VHS zilnic și de mai multe ori pe zi și ce imi amintesc despre acest film este că mi s-a părut trist și destul de neimpresionant. Adică apreciam calitatea animației, dar nu am empatizat cu povestea. Poate voiam ceva mai cu prințese, nu mai știu.

Cert este că revăzând filmul ca adult mi-am amintit de această poveste și am încercat să balansez sentimentele pentru a înțelege latura filosofică a filmului. L-am înțeles într-un final, l-am apreciat ca atare, însă întotdeauna am rămas cu ideea că Regele Leu nu a fost filmul meu preferat când eram copilă și am trăit ca atare.

Nu-l urăsc, dar poate că voi face această recenzie la rece din acest motiv.

Această recenzie nu intră la categoria Old vs New pentru că nu va fi comparativă. Voi explica însă căteva lucruri pe care animația clasică le-a avut în comparație cu aceasta.

Puțină, foarte puțină istorie a animației Disney

Bun. Ceea ce am apreciat întotdeauna la Disney a fost expresivitatea personajelor, acea umanizare chiar și a personajelor care nu sunt oameni. Un exemplu este aceasta imagine cu Norman Ferguson, animatotul care a revoluționat în primii ani ai animației Disney felul în care personajele prindeau viață indiferent de natura lor, căpătând personalitate și câștigând astfel empatia publicului. El folosea oglinda atunci când desena un personaj. Își folosea expresiile faciale pentru a contura trăsăturile de personalitate a personajelor. În această imagine îl vedem creând o postură deja celebră a lui Pluto. Desigur, în vremurile vechi se foloseau deseori tehnicile acestea. Și poate cumva era mai bine.

Sentimentul avut în vizionarea noului Lion King a fost că personajele actuale nu au personalitate vizibilă. Desigur, avem cel mai adorabil pui de leu posibil… e atât de real încât îți vine să îl alinți ca pe un pui de pisică. Dar ce am văzut aseară a fost un soi de documentar cu animale din Africa peste care s-a pus un dublaj cu voci. Îmi aduce aminte de episoadele de la Teleenciclopedia… în care povesteau despre ce gândesc, probabil, animaluțele din imagine.

Nu mă înțelege greșit. Din punct de vedere tehnic Lion King este o capodoperă. Deschide noi orizonturi privind CGI-ul. Nu am văzut până acum o recreare atât de fidelă realității. Disney crează noi standarde tehnice greu de egalat și următorii ani vor fi mai palpitanți decât marea cursă spațială de acum 50 de ani.

Noul Lion King este o capodoperă inexpresivă

Ce ne plăcea la Lion King din 1994 era fix opusul, umanizarea personajelor, zâmbetul pe buze atunci când cânți Hakuna Matata. Iar în acest remake avem o față serioasă a unui personaj care seamănă identic cu cea îngrijorată, si cu cea jucăușă, si cu cea pozitivă, și cu cea încurajată… of ai prins ideea… nu ai expresii faciale când vine vorba de schimbări ale stării personajelor. Ce este și mai îngrijorător este că în majoritatea cazurilor animalele nu…. prea fac „lip sync” adică nu își mișcă buzele atunci când vorbesc. De aceea spuneam mai sus că e ca un documentar. După cum putem vedea în fotografia comparativă de mai jos, cei trei par să se distreze în animație, însă în live action nu prea poți trage această concluzie… defapt nicio concluzie.

Hai să trecem la lucruri serioase

Regizorul, Jon Favreau, se bazează pe forța și energia filmului original. Povestea. E… identică! Pur și simplu au refăcut animația complet în CGI. Nu este mai nimic nou acolo. Pur și simplu fiecare scenă este redesenată pe calculator. E spectaculos, nu am ce spune, însă nimic nu este nou. Filmul nu dă dovadă de originalitate ca și poveste sau cadre. Dar este un acelasi film, cu imagini îmbunătățite vizual. O imagine care m-a derutat destul de mult este cerul „destul de” „prea” bogat de stele în unele imagini… E aproape ca un model cu buline.

Vocile sunt noi, actualizate la cinematografia actuală. Singurul care s-a întors la rol este James Earl Jones în rolul regelui Mufasa. O chestie interesantă este că deși replicile sunt în mare aceleași, actorul a oferit un ton interesant acumulat în 25 de ani de la primul film. Vocea transmite energia unui rege și mai înțelept decât anterior, unul care a domnit mulți ani. Este foarte profund acest lucru. Vocile noi nu sunt rele deloc, ba chiar au fost bine alese… cu excepția adolescentului Simba. Nu știu cine a înregistrat acea bucată tânărul sau adultul Simba, însă nu a sunat ok deloc… a părut forțată.

Desigur, ne lipsesc vechile voci pe ici pe colo și ar fi fost interesant daca mai multe dintre vechile voci s-ar fi intors… cred că ar fi fost un festin de melancolie și viziune. Când voi realiza un articol comparativ voi intra în detalii despre asta, însă, până atunci hai să ne întoarcem la recenzie.

Timon și Pumba!

Toată lumea m-a întrebat despre cum cred că vor fi cei doi. Am răspunsul acum. Sunt A-DO-RA-BILI! Tot mult prea realist și fără personalitate facială arată, însă glumele și acțiunile lor salvează situația și aș putea chiar spune că fură fața tuturor celorlalte personaje la un moment dat. Se distrează, Hakuna Matata și am spus tot! În plus, sunt puși pe un super „easter egg” o referință muzicală din alt film clasic Disney care este poate printre puținele lucruri noi și este introdusă în film absolut perfect. Am iubit acea scenă și am râs de mama focului cam la tot ce incudea Timon și Pumba. Au mai fost și două hiene destul de haioase… Banzai și Ed.  Au avut câteva glume haioase… au spart puțin monotonia…

Cele mai dragălase scene cu Simba sunt cele de atunci când era pui. Când crește nu mai e atât de pufos. Adică devine un leu… impunător.

Ar putea fi prea realist pentru un copil?

Defapt asta mi-e mie îngrijorarea. Că animalele sunt prea realiste. Se luptă realist. Unde este acea barieră a fanteziei, a ficțiunii, pe care un copil nu o poate percepe. Ok, un adult va merge să vadă filmul din melancolie, dar un copil poate se va speria de scenele mult prea realiste. Deși nu este foarte explicit în violență, animalele reale nu se comportă precum cele din Lion King și un copil va percepe diferit această discrepanță.

Dacă nu am spus-o la live action-ul Jungle Book… pe care nu m-a tentat să îl văd încă, o spun acum: Nu e ok să te joci cu animalele sălbatice sperând că ele vor reacționa precum în filme. Da. Nu avem interacțiune cu oameni în cazul de față, însă imaginația unui copil este infinită. Nu cred că vor fi probleme chiar foarte mari cu acest aspect, dar am avut câteva scene unde parcă nu aș fi vrut să fiu atât de speriată de luptele între ele sau cu hienele.

Muzica este și va fi elementul forte al acestui film. A ieșit extraordinar, mi-a plăcut. Defapt… luate seprat, toate elementele mi-au plăcut într-un fel sau altul. Problema a intervenit când au fost puse cap la cap.

Lion King este o poveste frumoasă. Atât cel din 1994 și cel de acum, din 2019, sunt reușite din punct de vedere al profunzimii. Noul film oferă o abordare interesantă, întradevăr, un ochi format îi va găsi multe defecte. Însă dacă te duci în cinema să vezi un film frumos, asta vei vedea într-adevăr. Este un film colorat, realist… poate prea realist, dar… totuși… e Regele Leu.

Filmul intră în cinematografe de vineri, 19 iulie, fiind distribuit de Forum Film.