Oscarul: Cel mai bun film – Green Book

Green book îşi merită Oscarul pentru Cel mai bun film al anului.

Am reuşit să văd filmul Green Book fix în ziua în care s-au anunțat Oscarurile.

Aşadar nu numai că a fost o surpriză faptul că Green Book a luat Oscarul pentru cel mai bun film al anului, însă a fost o surpriză să văd că este un film care merită această titulatură.

Povestea este bazată pe fapte reale, este simplă, însă de efect, ințesată cu simboluri şi bogat moralizatoare. Un “macaronar” cu iz de pui de interlop care duce un trai modic alături de familie în New York-ul anilor ’60, ajunge la un interviu pentru a fi şoferul unui celebru pianist. Artistul, fiind de culoare, are nevoie de un sofer cu iz de bodyguard pentru că doreşte să facă un turneu muzical în partea de sud a Statelor Unite, zonă în care încă se mai manifestau acte dure de rasism în această perioadă a anilor ’60. Povestea îi prezintă pe parcursul unei călătorii în 1962 de la New York până în statul Alabama.

Negro Motorist Green Book

Toti prietenii cărora le-am povestit despre filmul de Oscar au intrebat: “Ok, dar care e treaba cu această carte verde din titlu?” Ei bine, aparent, din 1937 până în 1966 circula printre persoanele de culoare o broşură de culoare verde care era ca un fel de Pagini Aurii pentru aceste persoane. ”Negro Motorist Green Book’ conținea informații despre cum pot evita localitățile unde e periculos să fie văzuți după apusul soarelui. Mai avea și toate hotelurile, restaurantele, localurile în care puteau intra negrii în siguranță în America. Zic broșură pentru că mi s-a părut atât de micuță și subțirică, încât îmi e greu să îi spun carte.

Așadar, filmul ne plasează în era segregării rasiale, o perioadă în care albii nu puteau să se împace cu ideea că şi negrii au drepturi asemeni lor şi îi marginalizau într-un mod barbar, ajungându-se la situații extreme de rasism. Pe scurt… nu voiai sub nicio formă să fii de culoare în America anilor ’60.

Asta este cam tot ce intenționez să scriu despre rasism în acest text. Cred că pe lângă porția dură de realism, filmul are multiple calități. De aceea nu cad în capcana de a spune că încă un film cu discriminare a luat Oscarul.

Filmul este filmat bine, scenariul este structurat bine și a câștigat un Oscar pentru asta, muzica este emoționantă, actorii sunt aleşi bine si joacă exemplar.

O prietenie pe viață

Nu degeaba filmul a fost nominalizat la numai puțin de cinci categorii. Printre acestea este şi cea pentru cel mai bun actor în rol secundar, câştigată de Mahershala Ali, care îl interpretează pe muzicianul Don Shirley. A avut un rol fascinant, care mi-a adus aminte de filmul To Sir, with love.

Viggo Mortensen l-a interpretat pe Tony ”Lip” Vallelonga, şoferul şi garda de corp a lui Don Shirley. S-a îngrăşat 20 de kilograme pentru a intra în pielea personajului și chiar dacă nu a luat Oscarul, a reușit să scoată la iveală tot ce reprezintă personajul său.

Mi-a plăcut morala filmului şi transformarea personajelor. Poate unii ar fi de acord dacă spun că este o calatorie evolutivă. Cei doi învață mai multe unul despre altul şi să se accepte. Acest contrast alb – negru, manierat – nemanierat, serios – neserios prezentat indirect proporțional față de ce s-ar aștepta oricine. Felul în care s-au mai aliniat lucrurile în film, ajung la un numitor comun, iar asta este la superlativ. Filmul este o comedie serioasă, pe alocuri imperfectă, însă care privește optimist către viitor. Este o comedie ca la carte, fără urmă de glume de prost gust și clișee care să te facă să râzi doar pentru că ai mai ras la poanta aia și în alt film.

Trăim astăzi într-o lume în care rasismul nu este o problemă. Însă acest film ne-a transformat pentru o clipă în puțin rasiști pentru că stereotipurile sunt incalcate. Pentru un moment ți se pare ciudat sa vezi un negru care îl învață pe alb ceva pozitiv. Așa îți spune creierul, că e ceva ciudat, deși rațiunea îți spune clar că este perfect normal. Nu ar fi ceva care să îți stârnească vreo urmă de controversă interioară. E aproape o senzație precum a vedea o pisică alergată de un șoricel. Ei și ce? Clar nu e o chestie ce ține de rasism, ci mai degraba de stereotipurile la care am fost martori de-a lungul evoluției noastre. Acest sentiment te face să empatizezi cu filmul, să te intrige și să vrei să vezi ce se va întâmpla.

Un film care trebuie văzut

Dacă ai ratat, din cine știe ce motiv, acest film, mergi să-l vezi pentru că este încă în cinema. Sunt sigură că vei ieși din sală cu zâmbetul pe buze și revigorat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.