Mi-am făcut destul de greu curaj să vizionez acest film. Și nu pentru că aș fi bănuit că ar fi slab, ci pentru că mi-era teamă că nu se va ridica la așteptările mele în contextul micii pasiuni pentru filmele din categoria sa. Ext. Mașină. Noapte (2024), regizat de Andrei Crețulescu, este o producție românească care sfidează așteptările convenționale de gen, fiind o explorare metatextuală a fricilor și percepțiilor noastre despre cinema și realitate. Filmul combină un scenariu minimalist cu o atmosferă intensă, construită în principal prin dialog și interpretări puternice.
A fost o surpriză și l-am lăsat până în ultimul moment să fie un film surpriză pentru mine, care în final, la vizionare m-a lăsat într-o stare bizară de introspecție. Azi intră în cinema și știu că este un film pe care mulți nu îl vor înțelege, așa că las aici recomandarea mea, care este și cea a Ilenei Cecanu care a prezentat filmul la vizionare: „Urmăriți dialogurile și sunetele cu mare atenție!”. Este deja cunoscut că detaliile sunt mereu importante la astfel de filme, așadar nu-l urmăriți fiind obosiți, mergeți cu mintea limpede și deschisă și probabil veți observa ce e în inima sa.
Unul dintre aspectele sale definitorii este structura narativă concentrată în doar trei scene majore, o aluzie la stilul clasic invocat în general de regizorul Howard Hawks. Prin această alegere narativă, Ext. Mașina. Noapte sfidează convențiile clasice, devenind mai mult decât un simplu thriller – se transformă într-o reflecție asupra filmului însuși. Un element central al filmului este utilizarea metatextualității, unde Crețulescu discută în mod direct natura ficțiunii și a fricii prin intermediul personajelor sale. Filmul devine un fel de „making-of” al său, în care nu doar povestea este importantă, ci și modul în care aceasta este construită. Dialogurile și structura minimalistă, bazată pe doar trei scene, invită spectatorul să se gândească nu doar la narațiune, ci și la filmul în sine ca obiect de artă.
Astfel, Ext. Mașina. Noapte vorbește nu doar despre personajele sale și acțiunea lor, ci și despre ceea ce înseamnă să faci un film și despre relația dintre realitate și ficțiune. Acest tip de abordare poate fi considerat un comentariu asupra convențiilor cinematografice, iar titlul însuși, unul aparent „nonsens”, face aluzie la acest joc cu așteptările publicului. Unii au comparat stilul filmului cu o combinație între Cireșarii și Zona Crepusculară, ceea ce pare o abordare nostalgică și în același timp întunecată și psihologică. Nu știu sigur dacă aș face și eu această comparație, în percepția mea, filmul Ext. Mașina. Noapte îmi pare ceva ce nu am prea întâlnit, ca să o spun sincer, și pot aprecia creativitatea sa, mai ales reflectând la semnificațiile sale.
Spuneam că avem trei scene majore. Acestea sunt structurate ca planuri-secvență lungi, fiecare cu o tensiune diferită, dar interconectate prin atmosfera lor opresivă. Fiecare secvență explorează un alt nivel al conflictului emoțional și psihologic dintre personaje, punând accent pe dialog și relațiile tensionate dintre acestea. Aceste scene sunt esențiale pentru ritmul narativ al filmului, reprezentând momente cheie care conduc povestea spre un final neașteptat. Filmul se concentrează pe autenticitatea interacțiunilor și pe imersiunea spectatorului. Prima dintre scene ne prezintă, într-un mod ironic, rezultatul final la nivel cronologic, concluzia, intrând în poveste extrem de abrupt și neașteptat. E ca un pumn pe care îl primești în față absolut din senin și până să te dezmeticești un pic intri într-un birou improvizat cu mai multe persoane care vorbesc unele peste altele și pregătesc producția unui film iar telefoanele nu contenesc din a suna. Haosul acela infernal, autoironia și modul în care personajele își asumă noi roluri în compoziția filmului mi se par atât de stimulative și cred că cea mai interesantă parte este să înțelegi ițele trase. Povestea a treia se desfășoară într-o mașină, în timpul nopții, și este mai degrabă un cadru narativ decât un loc fizic, devenind un spațiu de interacțiune între personaje și un mediu de reflecție asupra percepției realității cinematografice. Această abordare transformă filmul într-o meditație asupra modului în care ne raportăm la filme ca oglindă a anxietăților personale și colective.
Interpretările actorilor Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu aduc o adâncime aparte, captând nuanțele delicate ale unor personaje complexe, aflate la granița dintre frică și introspecție. Aș putea spune că versatilitatea lor creativă mă inspiră, fiecare dintre cei 4 actori reușește să iasă în față cu un moment al său, cu o replică sau o poveste care îți luminează calea prin film. Am putea spune că fiecaare are filmul său. Crețulescu reușește să îmbine teme filozofice cu un stil vizual clasic, pune accentul pe dinamica personajelor și tensiunea subtilă dintre ele. Intenția regizorului Andrei Crețulescu de a adera la acest principiu de simplitate și eficiență al lui Hawks mi se pare proaspăt și inedit în contextul filmului: doar trei scene importante, fără excese sau divagații inutile, creând un film concentrat și precis, iar în haosul său total de la prima vedere vei vedea formarea unui univers.
Din punct de vedere tehnic, cinematografia semnată de Andrei Butică adaugă o dimensiune expresivă, folosind cadre restrânse și lumină redusă pentru a accentua claustrofobia și intensitatea emoțională. Montajul lui Cătălin Cristuțiu susține acest ritm lent, dar captivant, contribuind la tensiunea constantă pe care filmul o construiește. Filmul a fost conceput în timpul pandemiei, când resursele tehnice și accesul la echipamente au fost limitate. Cinematografia și sunetul joacă un rol esențial în crearea unei atmosfere tensionate, punând accentul pe dialog și expresiile actorilor pentru a crea un soi de imersiune. Sunetul a fost special gândit să fie minimalist, dar foarte atent la detalii, reflectând intensitatea emoțională a personajelor și izolarea lor. Sunetul ambiental și zgomotele subtile, cum ar fi scârțâitul mașinii sau liniștea apăsătoare din anumite momente, sunt folosite pentru a amplifica frica și sentimentul de neliniște pe care filmul îl induce.
Cu toate acestea, filmul nu este pentru toată lumea. Datorită ritmului său lent și a unei narațiuni adesea abstracte, Ext. Mașină. Noapte poate părea dificil de digerat pentru cei care caută o acțiune mai directă sau o poveste lineară. Cu toate acestea, pentru cinefilii pasionați de cinema-ul de autor, care apreciază filmele ce invită la reflecție profundă, Ext. Mașină. Noapte oferă o experiență cinematografică unică.
În concluzie, filmul funcționează atât ca o explorare a fricii și a izolării, cât și ca o reflecție asupra cinemaului însuși, fiind o contribuție remarcabilă la peisajul cinematografic românesc din 2024. Ext. Mașină. Noapte este o adevărată declarație de dragoste pentru cinematografie, explorează cu multă atenție această artă care nu încetează să ne surprindă. Ne sperie, ne fascinează, ne atrage și ne face să devenim cinefili cu tot sufletul.
După cum spuneam, filmul intră în cinematografe azi și te invit să îl vezi. E poate genul acela de film pe care nu știai că vrei să îl vezi, dar pe care dacă l-ai rata, îți va părea cu siguranță rău. Am citit chestia asta de mai sus pe undeva, am uitat unde, dar mi s-a părut cea mai interesantă idee de încheiere.
„Un film nu e niciodată doar un film”
