Luna martie ne-a oferit șansa unei vizite în capitala Italiei, unde am bifat un obiectiv ratat de mulți cinefili: complexul muzeal Cinecittà. Să pășești printre costumele de epocă și machetele uriașe care au definit „Hollywood-ul de pe Tibru” este o experiență care îți rafinează perspectiva asupra cinematografiei italiene. Această imersiune a fost încălzirea ideală pentru a viziona La Grazia de 2 ori (prima dată în deschiderea festivalului Visuali Italiane. Noua Cinematografie Italiană în România – ediția a cincea), peliculă premiată la Festivalul de Film de la Veneția și onorată recent cu 7 nominalizări la premiile Cinecittà. Filmul este distribuit în România de Independența Film și va avea premiera oficială în cinematografe pe 17 aprilie, fiind una dintre cele mai așteptate producții de autor ale primăverii.
La Grazia se înscrie în genul dramei politice meditative, fiind o piesă care completează coerent filmografia lui Paolo Sorrentino. Regizorul napoletan este celebru pentru stilul său baroc, adesea comparat cu cel al lui Fellini, caracterizat prin imagini somptuoase și un interes obsesiv pentru decadența și singurătatea elitei. Dacă în Il Divo ne oferea un portret grotesc al puterii, în La Grazia Sorrentino alege o cale opusă. El își temperează efervescența vizuală pentru a servi sobrietății Palatului Quirinale. Filmul reușește să transforme protocolul birocratic într-o scenă pentru dileme morale universale, umanizând liderul strivit de simbolul pe care îl reprezintă.
Cele 7 nominalizări la Cinecittà sunt rezultatul unei munci de precizie chirurgicală. Imaginea, semnată de Luca Bigazzi, folosește lentile speciale, de epocă, montate pe camere digitale moderne pentru a obține o textură „tactilă” a pielii și a decorurilor. Lumina naturală care pătrunde în birourile înalte nu doar luminează cadrul, ci izolează personajul, subliniind distanța dintre lider și restul lumii.
Scenografia și decorurile sunt fundamentale pentru această recenzie La Grazia. Un detaliu tehnic fascinant este faptul că interioarele Palatului Quirinale au fost recreate cu o precizie milimetrică în celebrul Teatro 5 de la Cinecittà. Această „arhitectură de platou” a fost atât de convingătoare, încât chiar și oficialii italieni au confundat replicile cu originalul. Costumele și machiajul subliniază oboseala demnă de pe chipul protagonistului, punctând rigoarea cerută de funcția de Președinte.
Pilonul central este Toni Servillo, care livrează o interpretare bazată pe micro-expresii. Servillo nu are nevoie de monologuri grandioase pentru a transmite îndoiala; o simplă privire pierdută spune mai mult decât zece pagini de dialog. Scenariul, scris de Sorrentino împreună cu Umberto Contarello, se concentrează pe Mariano De Santis, un Președinte aflat la final de mandat. Intriga se bazează pe două cereri de grațiere care devin catalizatori pentru o analiză de conștiință. Punctul culminant este unul pur interior: momentul în care decizia de stat se ciocnește frontal cu o traumă personală veche de 40 de ani. Infidelitatea soției sale devine cheia de boltă care îi explică duritatea actuală.
Pentru cei care ajung la Roma, filmul este un excelent ghid vizual. Deși interioarele sunt de platou, exterioarele folosesc splendoarea Palatului Quirinale, situat pe cea mai înaltă dintre cele șapte coline ale Romei. Piața din fața palatului este accesibilă oricui, oferind o panoramă superbă. De asemenea, scenele contemplative de grădină au fost filmate parțial în Grădinile Vilei Medici și la Villa Pamphili, locuri pe care orice cinefil le poate vizita pentru a simți acea „liniște a puterii”. Plimbările lui De Santis prin Rione Monti, cel mai vechi cartier al Romei, adaugă o notă de autenticitate urbană necesară.
Coloana sonoră alternează compoziții clasice cu momente de liniște absolută, unde singurul sunet este ecoul pașilor pe marmură. Această sonorizare pune accent pe singurătatea puterii, un motiv recurent în opera regizorului.
O sursă de amuzament a filmului este îmbinarea seriozității filmului și momentelor cu latura umană a lui Servillo care ascultă de exemplu melodia din 2015 Le bimbe piangono. Fun fact, rapperul Guè a ajuns în film printr-o coincidență.
„Soția mea m-a prezentat lui. Ne-am cunoscut când am prezentat Parthenope la Milano”, a declarat Sorrentino la Veneția. „Nu-l cunoșteam. Am început să-i ascult muzica, iar acea anumită tentă dureroasă m-a apropiat și de el. În spatele a nouăzeci la sută din versurile lui, pe care nu le înțeleg din cauza limitelor mele generaționale, există niște intuiții sentimentale foarte frumoase.”
La Grazia este un film despre greutatea tăcerii și despre modul în care cicatricile sufletești ne modelează identitatea publică. Este o lucrare meditativă care cere răbdare, dar care recompensează privitorul cu o profunzime rar întâlnită. Deși cele 7 nominalizări la Cinecittà și premiul de la Veneția îl plasează în zona cinematografică de elită, filmul rămâne o dovadă clară că Sorrentino este capabil să filmeze „invizibilul” spiritului uman. Merită vizionat începând cu 17 aprilie pentru substanța sa interioară și pentru imaginea care îți rămâne întipărită pe retină mult timp după final.
