Still Nia, în regia Paulei Oneț, este un film-portret intim și delicat, o călătorie cinematografică în teritoriul fragil al memoriei corporale. La granița dintre documentar și poezie vizuală, filmul spune povestea Ștefaniei – Nia, numele de alint din copilărie – care, după 15 ani marcați de suferințe provocate de erori medicale din copilărie, Ștefania încearcă, la 30 de ani, să-și recupereze identitatea, să se reconecteze cu propriul corp și cu copilul interior. Dansul devine un limbaj al vindecării și al reconstrucției relației cu mama. Still Nia a fost distins cu Premiul pentru Cel mai Bun Documentar Românesc la Festivalul Astra de la Sibiu unde l-am văzut și noi și cu Premiul Publicului la Les Films de Cannes à Bucarest, singurul premiu acordat în cadrul secțiunii Avanpremierele Toamnei. Din 30 ianuarie intră în cinematografele din România.
Vă lăsăm în compania unor mărturisiri sensibile și emoționante ale protagonistei Ștefania Becheanu, într-un interviu exclusiv pentru Cinefilia.
Cum ai perceput relația dintre camera de filmat și propriile tale trăiri pe parcursul documentarului?
Camera de filmat a fost atât un martor, cât și un partener. Uneori m-a făcut să mă simt expusă, alteori m-a ajutat să conștientizez și să explorez emoțiile pe care le trăiam. A fost un proces delicat de negociere între intimitatea mea și forma artistică al filmului. 
Tu ești o artistă multidisciplinară. Pe lângă dans, pictură, literatură și instalațiile interactive pe care le gândești și cu care performezi, ai compus și muzica din film. Cum a influențat limbajul cinematografic felul în care ți-ai exprimat identitatea artistică în acest proiect? Cum dialoghează muzica pe care ai compus-o cu imaginea și cu ritmul interior al filmului?
Limbajul cinematografic a adus o dimensiune nouă creației mele. A fost pentru prima dată când am compus muzică direct pe imagine. Când creez muzică pentru proiectele mele, sunt în dialog cu mine însămi și cu inspirația mea; în cazul filmului, dialogul a fost mult mai larg: cu Paula, cu imaginea, cu propriile mele emoții — mai ales fiind un film despre mine — și cu o echipă mai mare. La început, am lucrat foarte intuitiv: am făcut sugestii și încercări sonore pe care i le-am trimis Paulei, iar apoi procesul a devenit mai structurat.
Înregistrările au avut loc în studio, împreună cu inginerul de sunet Romain Muller și cu cântăreața Hannah Featherstone, într-un dialog constant și subtil cu Paula. A fost un exercițiu interesant, care mi-a plăcut mult și pe care mi-ar face plăcere să îl repet.
Ultima „pensulă” din post-producție, realizată împreună cu Marius Leftărache, a fost, de asemenea, un moment foarte special. Mi s-a părut o formă de creativitate diferită ca organizare, dar susținută de o echipă pe măsură. Rezultatul mă face fericită și îmi dă dorința de a continua să compun muzică de film.
Muzica pe care am compus-o pe imagine dialoghează cu ritmul interior al filmului, inspirat de imagini și de intenția Paulei. Am căutat ca muzica să creeze o relație internă care să ghideze emoția și privirea spectatorului — o punte între imagine și trăirile mele, care oferă coerență narativă și emoțională, dar și spațiu de reflecție.
Ce formă de artă simți că te-a reprezentat cel mai fidel în „Still Nia” și de ce?
Muzica filmului și performance-urile / spectacolele mele, care combină universul meu de creație actual. Este cea mai prezentă și mai personală formă de limbaj artistic pentru mine acum. Celelalte practici fac parte din parcursul meu, din etape anterioare sau dintr-un univers creativ mai larg. Astăzi, mă recunosc în primul rând ca artist sonor, performer și compozitoare. Acesta este limbajul în care mă simt cel mai aproape de mine, chiar dacă alte forme artistice apar în continuare în munca mea.
Ce ai simțit când te-ai văzut pentru prima dată pe ecran, din afara propriei percepții?
O parte din mine se recunoștea, dar o altă parte era surprinsă. Sunt în proces de acomodare cu imaginea mea „externă” și cu felul în care alții ar putea să mă perceapă. Cred că există și o teamă de a fi judecată: probabil, în primul rând, de mine însămi. Sunt obișnuită să mă văd pe ecran în filmările performance-urilor mele, dar ceea ce a fost nou aici a fost să mă văd în situații de vulnerabilitate intensă. Feedback-ul primit de la ceilalți, de la public și de la Paula, m-a ajutat să integrez această experiență și să privesc lucrurile cu mai multă distanță.
Ce emoție revine cel mai des când te gândești la „Still Nia”?
O combinație între vulnerabilitate și curiozitate. Emoția de a fi expusă, dar și de a descoperi cum m-a privit o altă viziune artistică – cea a Paulei – asupra mea.
Mai mănânci ciocolată albă?
Încerc să mănânc cât mai puțin zahăr, dar da, gustul de ciocolată albă încă îmi face bine la cap, e bun pentru moral .
