Da, ai văzut bine titlul. Din momentul în care am asistat la prima apariție a lui Milly Alcock în rolul lui Supergirl, în filmul Superman de anul trecut, am fost cuprins de îngrijorare. Aveam deja o variantă a personajului pe care o îndrăgeam din serialul DC Supergirl, interpretată de Melissa Benoist. Acum, la fel ca în cazul lui The Flash, DC voia să îmi ofere o nouă reprezentare, venind peste legătura pe care o aveam deja formată în minte.
Milly Alcock este Supergirl în noul proiect DC care intră săptămâna aceasta în cinematografe și nu există niciun dubiu că actrița și-a înțeles perfect „assignment-ul”, la fel cum Melissa a fost impecabilă în serial. După ce DC ne-a obișnuit cu o dinamică oscilantă — un film bun, unul slab —, iată că studioul începe în sfârșit să își niveleze calitatea producțiilor. Sub regia lui Craig Gillespie (cunoscut pentru Cruella, Dumb Money sau miniseria Pam & Tommy), Supergirl aduce pe marele ecran povestea de început a lui Kara Zor-El, verișoara lui Superman.
Noi am vizionat Supergirl în format IMAX și, cu toate că există mici probleme de care ne-am putea lega, am preferat să tratăm producția ca pe un blockbuster comercial destinat relaxării. Este un film de introducere, perfect gândit să te ferească de căldura de afară.
Pelicula se încadrează la granița dintre un space-opera epic și un science-fiction de inițiere (coming-of-age). Regia preia elemente din stilul dinamic și plin de viață impus de noua conducere DC, dar le temperează cu un ton surprinzător de matur, de tip „space western”. Spre deosebire de vărul ei mai celebru, Kara Zor-El nu este prezentată ca un far de speranță imaculat; ea este o supraviețuitoare traumatizată, care a văzut distrugerea planetei sale natale de pe o bucată de rocă izolată. Gillespie reușește să respecte canoanele genului, livrând spectacolul vizual cerut de fani, dar mută accentul pe psihologia personajului, transformând totul într-o călătorie de auto-descoperire.
Scenariul și capcana așteptărilor
Scenariul se concentrează pe o misiune de răzbunare intergalactică alături de o tânără extraterestră, un pretext excelent pentru a explora contrastul dintre inocență și brutalitatea maturizării forțate. Punctul culminant nu se rezumă la distrugerea unui inamic global prin forță brută, ci la o alegere morală dificilă: momentul în care Kara trebuie să decidă dacă își va folosi puterea pentru a distruge sau pentru a proteja. Textul punctează excelent ideea că trauma nu trebuie să te definească, ci te poate ghida spre compasiune.
Totuși, dacă analizăm scenariul în detaliu, filmul și-a dorit inițial să fie o adaptare fidelă a benzii desenate Woman of Tomorrow, lucru care nu prea îi reușește. Oricine merge la cinema cu această așteptare va fi dezamăgit. Cu toate acestea, Supergirl nu este deloc un proiect ratat. Nu este genial, dar ca film de debut pentru personaj, rămâne o producție decentă de care te poți bucura fără probleme.
Poate singurul aspect care te va dezamăgi puțin este faptul că antagonistul (villain-ul) nu este atât de fioros pe cât se zvonește. Există doar câteva momente care demonstrează că acest extraterestru, desprins parcă din noile filme Mad Max, are o superforță și ar trebui să reprezinte o amenințare reală pentru colțul de galaxie în care face probleme.
Coloana sonoră subliniază extrem de clar personalitatea filmului, mizând pe o estetică punk-western. Mixul de indie rock, punk needle drops și jazz clasic este plasat extrem de inspirat, oferind scenelor de acțiune și tranziție un ritm aparte.
În concluzie, Supergirl nu te va da neapărat pe spate, dar este un film destul de bun, pe care merită să îl vezi pentru a rămâne la curent cu noul univers DC. Dacă următoarea producție va păstra aceeași linie light sau dacă DC se va întoarce la atmosfera dark dorită de o parte a fanilor, rămâne de văzut. Singura mea speranță este că realizatorii nu vor uita de umorul fin, nelipsit din animațiile DC, ori de câte ori vor continua să contureze acest nou univers live-action.
