The Goldfinch: Iluzia Libertății – 5 lucruri faine despre el

Zilele acestea a intrat în cinema filmul The Goldfinch: Iluzia Libertății distribuit de Vertical Entertainment.

Filmul spune povestea lui Theodore „Theo” Decker care avea numai 13 ani când mama lui a fost ucisă într-o explozie din urma unui atentat cu bombă la Muzeul de Artă Metropolitan pe care îl vizitau. Această tragedie a schimbat viața puștiului care a fost marcat de eveniment complet, iar cursul vieţii sale s-a transformat într-un drum încărcat cu durere și vinovăție, redescoperire, căință și iubire. În acest drum complicat de maturizare o singură constantă l-a făcut să reziste presiunii vieții, un tablou uimitor cu o pasăre legată de cușca sa… capodopera „Sticletele”.

Filmul, o poveste a eleganței și disperării, a protejării și a decăderii este o gură de aer curat în vâltoarea de filme comerciale pe care le primim cu îndârjire din partea studiorilor care parcă nu mai concep filme care să nu fie francize sau remake-uri și reboot-uri. Din acest punct de vedere The Goldfinch: Iluzia Libertății este o piatră rară cu un buget real din partea studiorilor, un film luat destul de în serios.

Iată 5 lucruri despre acest film care te vor fascina:

O ecranizare după un roman de succes

Filmul este ecranizarea cărții cu același nume scrisă de Donna Tartt în 2013. Cartea a ajuns rapid un bestseller și în 2014 a primit un premiu Pulitzer pe lângă multe altele pentru această poveste sfâșietoare cuprinsă în 800 de pagini.

The Goldfinch: Iluzia Libertății – O distribuție de excepție

Filmul ne oferă actori buni cu interpretări în general interesante și chiar reușite. Theodore „Theo” Decker este interpretat de Oakes Fegley și Ansel Elgort. Personal am apreciat mai mult interpretarea copilului Theo, a lui Oakes Fegley . La fel, și rolul lui Boris Pavlikovsky cred că a fost mult mai bine jucat de Finn Wolfhard care a oferit un personaj cu un accent colorat și o interpretare emoționantă. Asta nu înseamnă că nu l-am apreciat și pe Aneurin Barnard în rolul adultului Boris. Nicole Kidman a părut că amestecă, sau mai bine combină, două dintre rolurile pe care le-am văzut anul acesta de la ea (Capcana și Asistent de Ne(Voie)) în personajul Samantha Barbour, mama colegului de clasă a lui Teo și care se atașează enorm de puștiul traumatizat, însă pasionat de artă. Luke Wilson (tipul din Idiocracy) îl interpretează puțin cam neconvingător pe tatăl abuziv și alcoolic al lui Theo, iar Sarah Paulson este Xandra cu „X”, panarama care locuia cu taică-su. James „Hobie” Hobart, mentorul lui Theo, prinde culoare prin interpretarea artistică a lui Jeffrey Wright.

Tabloul este real

Atât cartea, cât și filmul prezintă o poveste ficțională, însă tabloul este unul real. „Sticletele” este unul dintre puținele tablouri care a supraviețuit dintre lucrările celui mai bun elev al lui Rembrandt, Carel Fabritius. Acesta a pierit alături de majoritatea lucrărilor sale în 1654 când magazia de praf de pușcă a orașui olandez Delft a explodat și a spulberat un sfert din localitate, printre ruine fiind și atelierul pictorului. Au supraviețuit 12 picturi printre care și „Sticletele” care a devenit un simbol. Tabloul este acum la Haga, în colecția permanentă a muzeului Mauritshuis.

Singura explozie la care a asistat tabloul în realitate a fost cea din 1654

Desigur, este fascinant să credem că dacă tabloul a fost scos din cenușă o dată, este absolut fascinant să supraviețuiască o a doua explozie, însă povestea din carte și film este una ficțională. Tabloul nu a fost implicat în vreun atac terorist și nici în afaceri ilegale. Muzeul din Haga a permis echipei de producție să folosească scanări 3D ale tabloului, lucru care l-a impresionat pe regizorul John Crowley cu „detaliile sale moleculare”. „Sticletele” nu a ajuns niciodată expus la muzeul Metropolitan din New York, însă a călătorit în 2013 la New York pentru a fi explus în Colecția Frick. Pentru film a fost reprodusă galeria de expoziție de la muzeul Metropolitan din New York împreună cu peste 80 de lucrări celebre printre care și celebra „Lecție de anatomie” a lui Rembrandt care apare pentru o clipă ca fiind distrusă în atacul terorist.

Diferența dintre carte și film

Să transformi o carte de 800 de pagini într-un film nu este o treabă ușoară, așa că nu ne va mira dacă filmul are 2 ore și 26 de minute. Regizorul John Crowley este un fan al cărții și a făcut tot posibilul să rămână fidel cărții, deși a transformat stilul linear al narațiunii în unul ceva mai activ, mai cinematografic. Mărturisesc că în unele momente pare că a folosit această tehnică în exces, oferind o senzație de haos care nu este pe placul oricărui spectator, însă înțeleg intenția regizorală.

Filmul nu sare departe de carte, apar mici diferențe pe care mulți nu le vor sesiza. Unul dintre personaje are culoarea pielii diferită față de cea din carte, iar un alt detaliu constă în transformarea unuia dintre personaje dintr-un simplu erou într-un salvator de vieți. Nu pot oferi spoilere, așa că acest lucru este tot ce pot spune despre diferențele dintre cele două istorisiri. Prin urmare nu apar multe schimbări, iar din ce se pare autoarea nu a reacționat în vreun fel asupra ecranizării.

Problema apare când povestea plină de emoție și semnificație naște un film care, deși respectă povestea în detaliu, este cam gol pe dinăuntru. Am tot încercat să îi caut acele elemente de care să mă agăt emoțional, însă tot ce găseam era o carcasă care părea cam ușoară pentru ceea ce se dorea a fi. A nu mă înțelege complet greșit. Filmul are potențial, însă nu ajunge cu totul acolo unde trebuie și pe alocuri l-am găsit obositor, plin de elemente agățate precum drogurile și alcoolul în exces pentru niște copilași. Înțeleg, așa e cartea, însă una este când citești un lucru și alta este când îl vezi. Pe scurt, povestea este una dramatică, șocantă care intrigă, dar pe mine nu m-a dus complet în direcția unde se dorea a fi, defapt nu m-a dus nicăieri. Poate după ce voi citi cartea mi se vor mai limpezi ideile asupra filmului. Până atunci pentru mine rămâne din punct de vedere cinematografic un film plat ca un tablou.

Prima mea interacțiune cu povestea The Goldfinch a fost acum mai mulți ani când lucram pentru o editură și am zărit, pe atunci, noua copertă pentru enciclopedia 1001 cărți de citit într-o viață. Coperta acestei cărti era chiar tabloul cu pricina, „Sticletele”. Zile întregi am fost intrigată de alegera acestei imagini pentru această carte și era ceva care mă agita și contraria atunci când vedeam tabloul. Desigur, am înțeles însemnătatea acestei lucrări și relația ei cu literatura prin prisma romanului care o face și mai celebră, însă încă îmi stârnește frisoane această pictură delicată și totuși tulburătoare. Și da, înțeleg de ce s-a simțit nevoia adăugării în titlu a sintagmei „Iluzia Libertății”.

Nu intenționez să intru în discuții filosofice în acest moment, însă cred că povestea în sine este mai mult decat poate filmul să ofere și într-un final este un film de văzut pentru că este unul dintre puținele ocazii de a vedea altceva față de filmele comerciale care deja devin obositoare și repetitive. Defapt nu este important ce îți oferă filmul în timpul vizionării, ci cât te inspiră filmul să analizezi după vizionare, iar analiza aceasta poate fi considerată din punctul meu de vedere.

Aștept cu drag gândurile tale despre carte, film, tablou.

Iată trailerul filmului:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.