X-Men: Dark Phoenix – un film de care parcă și actorii s-au plictisit

Ultimul film din seria produsă de Fox, X-Men: Dark Phoenix, este în cinematografe.

Franciza a intrat oficial sub tutela Disney și, de la anul, echipa X-Men va intra în MCU într-o nouă formulă care va debuta cu filmul The New Mutants. Nu mă dă pe spate nici trailerul acestuia, nici tenta horror oferită unei serii care era cumva ok pentru toate vârstele. Dar vom vorbi despre asta la anul.

Trebuie să recunosc faptul că mi-a fost greu să scriu despre X-Men: Dark Phoenix pentru că este vorba despre o franciză dragă mie, aveam câteva așteptări de la ea și i-am înghițit multe defecte în timp. Am privit cu scepticism resetarea time-line-ului, apoi am prins iar drag de personaje, apoi iar am primit o doză de confuzie.

Fox ne oferă cu ultimile puteri și ultimele resurse un final pentru povestea oamenilor X.

Mulțumitor? Nu prea. Nostalgic? Cam asta m-a ținut cu ochii lipiți de ecran. Sunt câteva aspecte pe care le-am apreciat la film, însă nu știu dacă sunt de ajuns. Mi-a plăcut să îl văd pentru elementul de unitate și nostalgie. Sunt sigură că sunt destule persoane care apreciază filmul de sine stătător, însă fiind un fan al francizei și comparând cu restul filmelor, aș putea să îl plasez către finalul listei.

Povestea în sine, cu Jean Grey posedată de Phoenix-ul negru a mai fost abordată parțial în X-men 3: The Last Stand. Nu spunem că cinefilii nu ar fi interesați să afle cum Jean Grey a ajuns să aibe personalitate multiplă și cum și-a căpătat puterile remarcabile. Tot ce spunem este că existau povești mai interesante pe care le așteptam pe marele ecran.

Simon Kinberg este pus în prima sa ipostază de regizor, însă experiența lui în lumea X-Men este ceva mai extinsă ca scenarist și producător. Interesant este că tot el a scris și al treilea film din franciză, X-Men: The Last Stand, care explprează aceeași temă. Dark Phoenix Saga este povestea în care Jean Grey pierde controlul propriei puteri. Îmi este realmente dificil să înțeleg de ce a fost ales un soi de remake al unei povești care deja a fost expusă, și care, din nefericire, nu a avut parte de un impact pozitiv din partea publicului.

Simon Kinberg și-a asumat recent vina pentru slaba realizare a acestui film. Mulți regizori, de obicei, dau vina pe slaba promovare, sau lansarea vara, sau lansarea împreună cu un alt film foarte așteptat, sau că pur și simplu publicul nu înțelege, însă chiar îl apreciez pe Simon Kinberg că nu a plasat vina în diverse direcții și a recunoscut că filmul nu s-a conectat îndeajuns de bine cu publicul.

Privim Dark Phoenix și întelegem de ce a renunțat Matthew Vaughn la a produce filmele cu mutanți. Atunci când nu ești ascultat, cu toate că ai o idee bună, este dificil să continui. Matthew Vaughn oferise ideea unei trilogii care începea cu First Class, continua cu un film intermediar care introducea o versiune mai tânără a lui Wolverine și contura mai mult noii actori introduși în franciză, culminând cu Days of Future Past. Evident, s-a ales totul pe dos, graba de a aduce ce este mai bun pe marele ecran a adus declinul francizei.

Putem însă să observăm acest film ca pe o ultima zi de muncă la un job plictisitor pentru că Dark Phoenix nu oferă o experiență extraordinară. Personajele sunt deconectate, statice și cumva neinteresa(n)te. Personaje odată iubite de publicul fan al seriilor X-men, insuficient conturate de filmele anterioare, încearcă să atragă simpatia publicului. Cu toate acestea, unele personaje au încercat să susțină filmul, însă am fi sperat la ceva mai concret.

Ne-am entuziasmat când i-am văzut pe toți lucrând în echipă la începutul filmului. Defapt, chiar auzisem pe cineva care spunea că ar prefera să vadă mai mult misiuni… cum erau în seria animată. Era palpitant să îi vezi cum își folosesc fiecare puterile pentru a duce misiunea la bun sfârșit. Am ajuns cumva la impresia că X-Men s-ar preta excelent la un serial față de lungmetraje.

Este probabil pentru ultima dată îl vedem pe James McAvoy în rolul Profesorului X și pe Michael Fassbender ca Magneto. Calitățile celor doi actori sunt clare și în situația în care scenariul nu le este favorabil. Au fost peste așteptări și au ținut filmul să nu se destrame. Ce interesantă chestie. Cei doi sunt efectiv două personaje care chiar asta fac ca și superputeri pe care le poartă.

Filmul a fost produs în conjunctura în care multi actori doreau ceva mai mult de la personajele lor sau doreau să renunțe la roluri. De aceea întălnim o Jennifer Lawrence în rolul lui Raven care parcă nici nu luptă. Apoi Evan Peters interpretează un Quicksilver fără zvâc sau moment culminant (așa cum ne obisnuise anterior). Tye Sheridan a fost în rolul lui Scott Summers/Cyclops, însă nu a avut deloc chimie în relatia cu Jean Grey (Sophie Turner). Mai este Alexandra Shipp, o Storm lipsită de constanță a rolului… a început foarte timid și abia după jumătatea filmului a înțeles cine este ea ca și personaj și reușește să își intre în rol. Nu de puține ori am avut senzația că multe dintre personaje erau acolo ca figuranți mai degrabă…

Sophie Turner nu reușește să susțină rolul lui Jean Grey. Este pur și simplu superficială. Cu toate acestea, efectele care o înconjoară sunt făcute excelent. Se vede  cumva o lucrătură extinsă asupra acestor detalii.

Din punct de vedere vizual, filmul nu strălucește peste tot. Efectele speciale realizate pentru Phoenix-ul negru sunt eclipsate de calitatea slabă a execuției pentru alte personaje. După atâția ani, după revoluția vizuală la care s-a ajuns în acest moment în special pentru filmele SF, te-ai aștepta ca puterile lui Storm, simplele fulgere să fie realizate mai bine. Raven pare dată cu cretă pe față în comparație cu celelalte filme. Am senzația că acest make-up digital pur și simplu nu a putut acoperi abordarea facilă a poveștii și conturarea lipsă a personajelor.

Personajele negative sunt destul de neexplicate și cam fade în X-Men: Dark Phoenix. Avem de-a face cu niște ființe extraterestre numite D’Bari și conduse în misiunea lor de a captura puterea Phoenixului Negru de Vuk, interpretat de Jessica Chastain. Inițial mă gândeam că poate sunt eu cam confuză, dar extratereștrii întâlniți seamănă prea mult cu alții prezenți în MCU. Și ghici ce. Aparent filmul a fost reeditat la un moment dat și finalul a fost schimbat datorită asemănării cu alt film cu super eroi apărut recent. Nici nu este nevoie să avem variante de răspuns pentru că este evidentă asemănarea. Puterea lui Jean Grey de a reduce orice formă materială la nivel molecular se aseamănă destul de mult cu snap-ul lui Thanos (low quality, desigur) comparativ cu efectul vizual realizat pentru aceeași putere în X-Men 3: The last stand. În același timp, găsim asemănări și cu filmul Captain Marvel apărut în martie.

Se spune că pasărea Phoenix renaște din cenușă, însă cred și sper că acest final de franciză este cenușa și Marvel va ajuta în renașterea X-men, a Profesorului Xavier și a mutanților uniți ca o familie.

Ai văzut X-Men: Dark Phoenix? Scrie părerea ta în comentarii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.