Blogosfera cinefilă: 20 – 26 mai 2019

Bună dimineața!

Începe să vină căldura și se apropie momentul când fie ne îndreptăm către plajă, fie ne ascundem de razele puternice în locuri umbrite și răcoroase precum cinematograful. Indiferent pe care parte a baricadei te situezi, iată ce nu ai apucat să citești în blogosfera cinefilă din săptămâna ploioasă ce tocmai a trecut.

Adriana Gionea de la PostModern analizează filmul Burning

De fapt, Burning este un film aşa cum le place fanilor declaraţi ai lui Haruki Murakami. Este impregnat de la un capăt la altul de mister (mai ales de misterul ce se naşte din contopirea senzualităţii răvăşitoare cu delicateţea) şi mizează mai ales pe volatilizarea legăturii dintre cauză şi efect în momentele dramatice ale poveştii. Nu lipsesc personajele cu biografii evazive ce au reacţii imprevizibile şi nici acea tipologie feminină care atrage, deschide noi ferestre spre înţelegerea lumii şi apoi dispare fără motiv din viaţa bărbaţilor pe care îi seduce.

Daniel Iftene scrie tot despre Burning pe PressOne

Această zonă de reflecție e dozată, în mod fericit, suficient de abil încât să nu deturneze interesul pentru intriga principală, condusă într-un triunghi erotic care funcționează chiar mai puternic după dispariția punctului de legătură.

Anca Hromadnik abordează filmul Burning pe Dinfilme.ro

„Burning“ este mai mult decât povestea unui ciudat triunghi amoros sau a unui thriller consumabil într-o seară de weekend, la cinema. Forţa lui stă în atmosfera pe care regizorul a construit-o prin fiecare detaliu, plecând de la un perete fisurat, până la un dans în lumina amurgului.

Iulian Fira a scris despre filmul Burning analizând și cartea care l-a inspirat

Proza japonezului are acea particularitate de a te duce de nas şi de a vira în direcţii nebănuite, fără vreun aparent din partea autorului. Pentru că inexpicabilul se strecoară în realismul cu care îşi compune poveştile utilizând acelaşi mediu, cel scris, efectul este subtil.

Nu la fel stau lucrurile şi în cazul filmului. Aici, mijloacele ţin de aranjare a succesiunii, iar apariţia unui element care tulbură ordinea firească a lucrurilor sau care îţi direcţionează atenţia are ceva mai apăsat, pentru cei cu simţ de observaţie, bineînţeles.

Aceasta ar fi deosebirile de ordin general între carte şi film, dar în cazul lui Beoning (producţie coreeană, nu japoneză, universul cultural fiind însă acelaşi, aşa că această distincţie nu contează) acestea sunt şi mai profunde.

NiPeMi își continuă topul AFI cu The wild bunch

The wild bunch este un film foarte violent, chiar și după standardele din zilele noastre, se omoară la greu, iar scena de final este apoteotică, un genocid măcelăresc greu de imaginat.

Acțiunea nu este una dansantă, realizată după o coregrafie care transformă uneori luptele în balet, ci este de la mama ei, cinstită, realistă, brutală, se țintește bine din ambele tabere, nu se face rabat de la morți și de la sânge, parcă ești în mijlocul războiului și îți vine să îți cauți un loc să te adăpostești de ploaia de gloanțe mortale ce se abate asupra ecranului din toate părțile.

Emil Calinescu a scris pe Cinemil despre două filme lansate recent: John Wick 3: Razboi Total și Un detectiv afemeiat

John Wick 3: Razboi Total – John Wick: Chapter 3 – Parabellum se adreseaza in mod direct fanilor francizei. Va fi apreciat de catre fanii filmelor de actiune. Un film intens, plin de adrenalina, cu mult umor, care reuseste inclusiv sa-si ironizeze peliculele colege de nisa, daca-mi este permisa exprimarea. La cinema se vede superb, loc unde va recomand si voua sa-l vedeti.
Un Chichie Chan frantuzesc, croit dupa tipic american = globalizarea cinematografica autentica – Un detectiv afemeiat – Nicky Larson et le parfum de Cupidon. Fara ca asta sa insemne ca nu veti rade pe saturate la acest film. Din acest punct de vedere, livreaza mai mult decat te poti astepta. Cat de serios veti trata acest film ramane la latitudinea fiecaruia dintre voi.

John Wick 3 a fost analizat și de Andreea de la Bucharest Journal

Ceea ce reușește acest film să facă este să surpinda cu deznodământul, dar și cu atenția impresionantă pe care o acordă câinilor. Parabellum este un alt fel de film de acțiune, presărat cu scene amuzante și lupte interminabile. Filmul în opinia mea este doar o punte către partea a patra a seriei. Finalul deschis vă lasă cu multe întrebări, dar și cu acea curiozitate puternică de a afla ce se va întâmpla cu eroul data viitoare.

Și Alexandru Ion a scris despre John Wick: Parabellum, un film cu 167 de crime

Poți spune multe despre seria John Wick, dar nu că i-ar lipsi acțiunea. Practic filmul ăsta a făcut populare secvențele alea de bătaie de tip „hallway fight scene”, în care protagonistul are de traversat un culoar lung în care tot apar adversari pe care-i bate cu toate mijloacele posibile: pumni, picioare, arte marțiale, cuțite, pistoale, obiecte de uz caznic, tot. Ulterior ai mai văzut o scenă d-asta în Daredevil, apoi mai toate producțiile de acțiune au început să le folosească.

Marius Oliviu de la Ce filme văd scrie despre Marija (2016)

Marija nu-și plătește chiria, nu e foarte clar de ce – poate fiindcă e o emigrantă din Ucraina care lucrează la un hotel din Dortmund pe bani puțini, sau poate fiindcă strânge bani pentru visul ei. Apoi Marija este prinsă c-a furat de la clienți și este dată afară. Așa începe Marija (2016), un film german sec, dar deloc minimalist.

Sebastian M. Ceolca scrie pe FilmSi despre 8 filme horror cu adolescenți

Relația adolescenților cu cinemaul horror a fost mai mereu una specială. De fapt, a stat la baza unui subgen care a apărut pe la sfîrșitul anilor ’70 și a continuat în anii ’80 – decenii în care aproape orice film horror cu adolescenți implica un misterios și terifiant ucigaș. Subgenul intră apoi într-un con de umbră, dar cunoaște o mai mare popularitate începînd cu anii ’90. Filmele astea rămîn încă destul de frecventate, asta și pentru că includ nu doar elemente horror adesea utilizate (și de orice factură ar fi ele), ci și teme precum prietenia și solidaritatea. Am ales 8 filme (trei dintre ele cîștigîndu-și de multă vreme statutul de clasice) care, consider, ca sînt printre cele mai reprezentative în interiorul subgenului.

NiPeMi analizează filmul Booksmart

Filmul îmbină cu succes dialogul provocator la nivel de neuroni cu niscai umor clasic, de toaletă, caracteristic filmelor petrecărețe, totul pe o coloană sonoră de un amalgam rar întâlnit, de la melodii hip-hop obscene până la reinterpretări ale unor piese clasice precum Unchained melody (dacă originalul vi s-a părut lent și sfâșietor, stați să auziți versiunea din Booksmart).

Dan Romascanu de la Filme Cărți observă că Primul film vorbit al lui Hitchcock este o surpriză plăcută: Blackmail (1929)

Este o poveste de crimă și șantaj implicând un triunghi amoros, combinată cu ceea ce am numi astăzi un caz ‘#metoo‘. Asemenea cazuri nu sunt ușoare pentru femei nici astăzi, cu atât mai puțin erau în Londra anului 1929 în care se petrece acțiunea. Hitchcock reușește să combine elemente de dramă sentimentală cu o nevoalata critică socială. În plus, apare aici și una dintre eroinele foarte tipice pentru filmele lui Hitchcok, o femeie sexy (și blondă, cum erau majoritatea eroinelor și actrițelor sale) care se află sub presiune socială și în dilema sentimentală, care nu știe să ia deciziile cele mai potrivite, dar pe care regizorul ne face să o simpatizăm și să ne solidarizăm cu ea, chiar dacă planează asupra ei bănuiala comiterii unei crime.

Dragoş Marin de la Film Reporter analizează filmul Amanda din prisma unei felii de viață.

După ce am ieșit de la Amanda, cel mai recent film al lui Mikhaël Hers (Memory Lane, Ce sentiment de l’été), am văzut pe scările rulante de la metrou o doamnă care plângea. Primul gând care mi-a venit, absurd, în minte e că, în orașele mari, nimeni nu plânge niciodată pe stradă. După care mi-am dat seama că noi suntem, de fapt, cei care nu îi băgăm în seamă.

Diana Duca scrie despre Amanda că este un film frantuzesc la care plangi romaneste

…adica bocesti. Cum se boceste la noi, cu suspine si cu drama, de zici ca ne-am nascuti toti in Valea Plangerii. Dar Amanda e un film foarte sensibil si merita empatia spectatorilor, pentru modul incredibil in care mica Isaure Multrier, interpreta protagonistei de doar 7 ani, a jucat.

Anca Hromadnik scrie despre filmul Amanda pe dinfilme.ro

Filmele cu atacuri teroriste vor lăsa întotdeauna un gust amar, oricare ar fi perspectiva, a victimelor sau a familiilor acestora.

Filmul „Amanda“ ne arată că durerea nu ţine cont de vârstă şi că experienţa „încercărilor“ se anulează atunci când o întâmplare nefericită şi deloc previzibilă îţi zdruncină viaţa brusc.

Cristian Caloian abordează diferit filmul Amanda pe Agenda LiterNet

Chiar dacă nu aparţine tramei narative, iconografia filmului se bazează pe bicicletă ca vehicul privilegiat. Ea nu este un simplu mijloc de locomoţie, dar exprimă independenţa tinerească a dispreţului faţă de prea burghezul autovehicul. Personajele intră astfel într-o relaţie intimă cu mediul urban care ar fi fost imposibilă din cuşca ermetică a maşinii.

NiPeMI a realizat un mic maraton pentru ca a văzut filmele Iron Sky și Iron Sky: The coming race

Când mă mai plictisesc bag un film la întâmplare și așa a venit rândul lui Iron sky, mai ales că anul acesta tocmai ce a ieșit și continuarea lui.

Auzisem ceva vag că ar fi o porcărie și/sau capodoperă, deci cu controverse la mijloc și mi-am dat seama din primele minute și de ce.

Povestea este scrântită rău, în anul 2018 USA trimite o navă pe Lună pentru scopuri electorale (cucoana președinte vrea să fie realeasă) și acolo nah drăcie, găsesc o ditamai baza hitleristă.

Dacă primul mi s-a părut absurd și tembel ca premisă, ei bine, The coming race îl face pe primul să pară la fel de serios precum Citizen Kane.

La finele primului film naziștii de pe lună și-au făcut de cap pe Pământ care a devenit de nelocuit din cauza războiului nuclear declanșat și puținii oameni care s-au salvat s-au dus fix pe baza lunară în formă de svastică pentru a conviețui în pace cu naziștii rămași pe acolo.

Alexandra Malachi realizează pe FilmSi o trecere în revistă a celor mai bune 10 filme Godzilla, din 1954 până acum

Sunt o grămadă de filme Godzilla în istoria cinematografiei japoneze şi nu numai. E cu adevărat impresionat de cât timp se desfăşoară această serie.

Mulţi spun că sunt o grămadă de filme James Bond sau Marvel. Nu. Godzilla conduce detaşat acest capitol.

Tinerii cinefili nerăbdători să-l vadă pe cel mai nou, Godzilla: King of the Monsters, cel mai probabil nici nu îşi imaginează de unde sau când a început, de fapt, totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.