Gopo 2021 – Interviu: Ioana Grigore și scurtmetrajul documentar Apropieri

Premiile Gopo sunt echivalentul autohton al premiilor Oscar și mai este puțin până la Gala Premiilor Gopo care va avea loc marți, 29 iunie, și va fi transmisă în direct începând cu ora 19.30 pe Voyo, pe TIFF UNLIMITED și pe premiilegopo.ro.

Cu această ocazie m-am gândit să îți prezint mai multe despre filmele românești recente și privirea mi-a picat pe singura schimbare din structura festivalului în acest an. Premiera anului 2021 este prezența a trei categorii distincte dedicate scurtmetrajelor: 12 titluri au fost nominalizate pentru Cel mai bun scurtmetraj de animație, Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune și Cel mai bun scurtmetraj documentar. Aici poți vedea întreaga listă de nominalizați la premiile Gopo 2021.

Planul era să fac un articol care să cuprindă toți nominalizații, dar răspunsurile au fost unele deosebite și pline de energie și m-am hotărât să acord fiecarui regizor spațiu distinct. Prin urmare, de astăzi și până la Premiile Gopo 2021 vei putea citi zilnic câte un interviu cu un regizor de la una dintre cele 3 categorii de scurtmetraje despre filmul său, dar și despre scurtmetraje în general.

Filmele documentare au câștigat teren în ultimii ani atât la nivel mondial, cât și în România, iar cele nominalizate la categoria Cel mai bun scurtmetraj documentar de la premiile Gopo sunt cu siguranță producții ce nu trebuie ratate. Astăzi avem plăcerea să aflăm mai multe despre viziunea regizoarei Ioana Grigore, prezentă la premiile Gopo cu scurtmetrajul documentar Apropieri.

Încă din copilărie Ioana Grigore a fost pasionată de imagine studiind pictura și uterior fotografia. În liceu a intrat prima oară în contact cu realizarea de filme și această experiență a încurajat-o să studieze la UNATC. A realizat mai multe scurtmetraje de ficțiune și documentare printre care filmul Creativ care s-a bucurat de un premiu UCIN pentru Cel mai bun scurtmetraj documentar (2020). Cel mai recent documentar pe care l-a produs și regizat, Apropieri, prezintă o felie din viața salvatorilor montani și a câinilor de avalanșă care îi însoțesc în misiuni.

Mai multe despre Ioana Grigore și filmul său poți citi în următorul interviu.

Ce te-a determinat din poveste să alegi subiectul abordat?

Bucuria de a fi pe munte, cu camera de filmat. Așadar, a pornit de la ceva al meu, ajungând mai apoi să documentez ceva al lor, al salvatorilor montani. Muntele este locul meu cel mai drag, încă de mică. Am pornit “Apropieri” crezând că fac un film despre câinii de avalanșă, fiind un subiect nou pentru România, și ca acțiune de salvare iarna în munți, dar și ca demers filmic. Primul titlu de lucru pe care l-am avut a fost chiar “Câinii de avalanșă”, așa ne numeam hârtiile și folderele. Între timp, mi-am dat seama că filmul este despre altceva, despre lucruri mai intime, mai interioare, de aici și titlul actual. E un film despre viață, moarte, căutări, apropieri de natură, animale, oameni, Dumnezeu, relevate prin viața interioară și exterioară a salvatorilor montani.

Care a fost cea mai mare provocare în timpul producției? Au existat momente amuzante?

Cred că cea mai mare provocare a fost să filmăm în condiții meteo neobișnuite, în nămeți de până la 8 metri, temperaturi de -15 grade și vânt foarte puternic. A fost o provocare atât pentru corpurile noastre, cât și pentru calitatea sunetului, pe care l-a înregistrat îmbucurător colega noastră Iulia Ivan. În schimb, camera de filmat a fost răsfățată cu peisaje și atmosfere grozave. Am filmat eu și Vlad Lăpădătescu, ore și zile în șir, punându-ne mâinile la încercare, deoarece trăgeam cadre lungi, de multe ori cu degetele înțepenite, plus înaintarea prin zăpezi mari, urmărind câini alergând. Mi-a plăcut mult și n-am terminat nicio zi de filmare mai repede din cauza frigului. Ne-au ajutat cu moralul și salvatorii montani, care au o lume foarte aparte. Am râs mult, chiar ne-am bucurat în fiecare zi. O amintire care mă amuză este din ziua când, deplasându-ne de la o locație la alta, prin munte abrupt, aveam rucsaci plini și grei și pe față și pe spate. La un moment dat, pentru că am obosit foarte tare să urc, unul dintre salvamontiști a legat o coardă între mine și câinele lui (o fetiță labrador, superbă, pe nume Yukanna), care mi-a ușurat o parte din drum, urcând înaintea mea. Din când în cand întorcea privirea spre mine, parcă să mă verifice, să vadă de ce mă mișc așa de greu.

Care este, după parerea ta, cel mai puțin apreciat aspect al unui scurtmetraj și de ce consideri că lumea ar trebui să-și îndrepte privirea mai des către scurtmetraje?

Nu mi-am pus întrebările astea, pentru că nu cred că este relevantă durata în decizia de a face sau a vedea un film documentar. Materialul filmat și povestea își cer singure lungimea, întotdeauna. Mi s-a întâmplat să văd scurtmetraje la finalul căror să îmi doresc să fie mai mult, dar și lungmetraje pe care le-am simțit lungite nenecesar, doar pentru a atinge minutajul unui lungmetraj. Cinemaul are uneori o voce aproape independentă, dacă lași materialul să îți vorbească, o să-ți spună el unde să te oprești.

Care sunt elementele cheie pentru a face un scurtmetraj?

În primul rând, o poveste necesară de spus într-o durată de scurtmetraj. Structura de lung și de scurt este destul de diferită. Penultimul meu film, “Creativ” (2019) credeam că va fi un scurtmetraj. În timpul anilor de documentare și filmare, am descoperit potențialul unui lungmetraj. Până atunci, eu și Cristi Georgescu (monturul cu care lucrez și acum) eram obișnuiți cu a povesti “scurt”. Așadar, montam inconștient povestea în 15-20 de minute, o grăbeam teribil, fiind blocați în procesul de a gândi și simți ca în filmul scurt. În cele din urmă, materialul filmului “Creativ” ne-a îndrumat către mediumetraj, învățându-ne el pe noi cum să îl povestim. Am stat în montaj cam un an de zile.

Dacă ai avea oportunitatea de a realiza un nou film, ai alege să faci tot un scurtmetraj sau te-ai aventura la un lungmetraj?

Nu-mi place să am o relație rece, de vizitator, cu oamenii pe care îi filmez, ci obișnuiesc să dezvolt o relație intimă cu ei, petrecând mai mult timp împreună. Îi urmăresc luni de zile, uneori ani, filmându-i, intervievându-i, uneori devenind parte din viața lor de zi cu zi. Este important pentru mine să îmi dau timp să intru în lumea lor, să mă primească, să îi ascult, observ, înțeleg, să existe un schimb de energie, de stări, de înțelesuri. De cele mai multe ori, acesta este procesul prin care îmi găsesc filmul. Și pentru mine, acest proces, a început să ducă la descoperirea unor povești care merită un lungmetraj.

În prezent, lucrez la debutul meu în lungmetraj documentar, suntem în producție, montând în paralel cu filmările. De asemenea, vreau să încep anul acesta dezvoltarea unui nou film.

O mare problemă a scurtmetrajelor este faptul că în afară de festivaluri, accesul lor în cinematografe și/sau la TV este infim, cum poate reuși publicul să vadă scurtmetrajul realizat de tine și care este viziunea ta ca soluționare a acestei chestiuni?

Este greu de răspuns cu o soluție. Ca să mergi în cinema să vezi un scurtmetraj (în afara unei proiecții de festival), el probabil trebuie să fie parte dintr-un calup de filme scurte, ca sa se atingă durata unui film lung. Proabil că, pe termen lung, în online are șansa să își găsească majoritatea privitorilor; de asemenea, o viață bogată în festivaluri, caravane, proiecții speciale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.